Cum se manifesta tulburarile de scris-citit?

      Poate unul dintre cele mai importante aspecte pe care le-am putea discuta in cazul tulburarilor de limbaj de orice natura, manifestarile sunt cele care ne permit sa ne dam seama ca exista o problema, iar pe noi, ca specialisti, ne ajuta sa punem un diagnostic corect si sa alegem metode de interventie terapeutica logopedica optime, astfel incat aceste manifestari sa dispara, in timp.

      Indiferent de forma dislexo-disgrafiei (pentru detalii, puteti lectura postarea anterioara), exista o serie de manifestari generale, despre care vom vorbi in continuare:

1. scris-citit lent, lectura cu voce scazuta sau lectura sacadata:

               - acesti copii manifesta o repulsie accentuata pentru activitati precum scrisul sau cititul (cu            referire la cei cu intelect normal); ei trec, de obicei, neobservati, in scoala deoarece scris-cititul lent este pus de catre cadrele didactice fie pe seama temperamentului, fie pe seama unor manifestari ce tin de inhibitie; atunci cand cadrele didactice realizeaza dificultatile pe care le intampina acesti copii, ii incadreaza de obicei in categoria "deficient mintal", fara sa priveasca indeaproape fenomenul;

                 - scrisul este marunt; copilul inghesuie grafemele pana la suprapunere sau realizeaza grafeme inegale intre ele, unele depasind spatiul grafic; exista o serie de grafeme pe care le suprapun mai des (de exemplu, "b" peste "o", "a" peste "c");

                  - acesti copii sunt constienti de dificultatile pe care le au, dar nu le pot depasi singuri; in cazul majoritatii lor, se constata o stangacie sau o ambidextrie (la origine stangaci, ei au fost fortati de catre cadrul didactic sau de parinti sa invete sa scrie si cu dreapta);

                    - copiii care prezinta asemenea caracteristici sunt bine dezvoltati din punct de vedere intelectual, au rezultate bune la invatatura, dar prezinta o lentoare la nivel motric (lentoare in actiune, lipsa de coordonare a mainilor, actiuni desfasurate cu incetinitorul, sau caracterizate de imprecizie).

                                             * unii autori au numit acest tip de manifestari bradilexie/bradigrafie (citire lenta/scriere lenta).

2. dificultati in corelarea complexului sonor cu simbolul grafic si cu intelegerea: 

                      - acesti copii nu citesc cuvantul ca intreg, ci pe silabe (in cazul cuvintelor mai lungi sau mai putin cunoscute); in cazul cuvintelor mai scurte sau uzuale, apar mai putine dificultati;

                      - prezinta si dificultati de a sintetiza cuvantul (adica de a lega silabele unele de altele);

                    - in scris, copilul se centreaza pe forma literelor; apar alungiri exagerate ale buclelor si liniilor de legatura dintre grafeme, dar si omisiuni, adaugiri, inlocuiri si contopiri de grafeme si cuvinte; 

                    - apar omiteri de foneme sau cuvinte; de multe ori, la inceputul cuvantului sau propozitiei, copilul misca din buze fara sa verbalizeze propriu-zis; apar imprecizii in folosirea accentului, la nivelul lecturii;

                    -  in forme accentuate, apare scrisul ca in oglinda.

3. dificultati in respectarea regulilor gramaticale si caligrafice:

                   - acesti copii inlocuiesc cuvinte pe care nu le stapanesc sau ocolesc astfel de cuvinte, inlocuindu-le cu ","; unde nu se potriveste ",", o pune totusi si mai adauga un alt cuvant.

4. omisiuni de litere, grafeme, cuvinte: 

                - acest fenomen este frecvent la cei care prezinta si tulburari de pronuntie, pentru ca acestea se transpun in scris-citit; apare mai ales la nivelul cuvintelor lungi sau la sfarsitul cuvantului sau al propozitiei;

                 - in deficienta de auz si partial in cazul deficientei mintale, fenomenul de omisiune se produce pe tot parcursul scrisului.

5. adaugiri de litere, grafeme, cuvinte: 

                  - copiii care prezinta aceasta manifestare pot avea, de asemenea, anumite deficite la nivelul atentiei sau deficite perceptive.

6. substituiri si confuzii de litere, grafeme, cuvinte:

                   - aceste fenomene pot avea la baza:

                                   - asemanarea optica a literelor si grafemelor:   "d" - "p" - "b";

                                                                                                            "u" - "n";

                                                                                                            "m" - "n";

                                                                                                            "a" - "ă";

                                                                                                            "s" - "ş";

                                                                                                            "t" - "ţ".

                                   - asemanarea acustica si kinestezica: "f" - "v"; "c" - "g"; "d" - "t";

                                                                              "ţe" - "ce"; "b" - "p"; "s" -"z"; "l" - "r".

7. contopiri si comprimari de cuvinte:

                 - text ilizibil; alungire exagerata a liniilor dintre grafeme;

                 - intelegerea textului scris sau citit este deficitara.

8. nerespectarea spatiului paginii; sarirea si suprapunerea randurilor: 

                 - acest fenomen este mai frecvent la cei care au deficiente de vedere si la stangacii care scriu cu dreapta;

                   - in scris, ca forma, textul este neorganizat.

9. scrisul servil si scris-cititul ca in oglinda: 

                    - aceste manifestari sunt mai frecvente la cei care prezinta tulburari oculo-motorii, precum si la cei cu tulburari spatio-temporale;

                - copilul scrie ca in ogilnda atunci cand inverseaza directia si chiar forma grafemelor (adica a literelor scrise), astfel ca scrisul devine lizibil abia atunci cand postezi o oglinda in fata lui si citesti in oglinda continutul scris; 

                 - scrisul servil a fost studiat in tara noastra de dr. Florica Bagdasar; aceasta a identificat doua manifestari ale scrisului servil:

                            - inclinarea spre dreapta: - caz in care mana se tarseste pe foaie, iar

                                                                       literele scrise sunt greu de realizat; acest 

                                                                       scris este mai usor si trebuie promovat;

                           - inclinarea spre stanga: - acest scris este mai dificul de citit;

                                     *indiferent daca inclinarea este spre dreapta sau spre stanga, se produce o culcare propriu-zisa a grafemului;

                                         **acest fenomen se mai poate manifesta si sub forma unor floricele pe care copilul le realizeaza la nivelul buclelor diferitelor litere scrise; unii autori promoveaza acest scris, din motive de estetica a caietului, insa altii aduc contraargumente solide: in loc sa se centreze pe intelesul textlui, copilul se axeaza pe forma scrisului, pe aspect.

        Si pentru ca a cunoaste toate aceste manifestari ale tulburarilor scris-cititului nu este suficient atunci cand ne propunem si corectarea lor, in postarea viitoare vom vorbi despre metodele logopedice cele mai cunoscute si mai utilizate in terapia acestor tulburari. 

Lavinia Achim (Neacșu)
logoped 
lavinia.achim86@gmail.com

                       

Clasificarea tulburarilor de scris-citit...

        Tulburarile scris-cititului (sau dislexo-disgrafice) pot fi clasificate in functie de mai multe criterii. Una dintre cele mai utilizate clasificari a acestora reuneste urmatoarele tipuri de dislexo-disgrafie:

1. dislexo-disgrafia specifica sau propriu-zisa: - se manifesta prin incapacitatea paradoxala in formarea abilitatilor de scris-citit; ii sunt caracteristice doua fenomene principale: faptul ca persoana nu reuseste sa lege simbolurile de grafeme (adica de semnul grafic al sunetului), precum si faptul ca nu reuseste sa lege sunetele auzite si literele scrise; aceste persoane intampina dificultati majore la activitati precum compunere, dictare, copiere sau transcriere.

2. dislexo-disgrafia de evolutie, mai numita si de dezvoltare sau structurala: la baza ei sta, de obicei, o cauza genetica; aceste persoane nu pot realiza prea multe progrese in achizitionarea scris-cititului, chiar daca depun eforturi insemnate in acest sens si sunt motivati pentru activitatea respectiva; fenomenele care caracterizeaza aceasta categorie sunt: disortografia, omisiuni ale grafemelor, literelor sau cuvintelor, inlocuiri-substituiri, confuzii, inversiuni, adaugiri, dar si o slaba intelegere a celor scrise sau citite.

3. dislexo-disgrafia spatiala sau spatio-temporala: se manifesta printr-o citire si scriere in diagonala; apar si fenomene de separare a cuvintelor in silabe, scriere ondulata si imprecizie mai ales la nivelul scrisului.

4. dislexo-disgrafie pura sau consecutiva: unii autori o neaga partial, neconsiderand-o o categorie separata, deoarece, in majoritatea situatiilor, apare pe fondul altor tulburari, cum ar fi afazia, alalia, deficit de auz minor etc.

5. dislexo-disgrafia motrica: se datoreaza tulburarilor de motricitate si psihomotricitate, soldandu-se, deseori, cu un scris ilizibil; aceste persoane au un scris neglijent, neregulat, inegal, tremurat, tensionat, rigid, neorganizat, neproportionat si confuz.

6. dislexo-disgrafia lineara: se manifesta prin incapacitatea de a face trecerea de la randul deja parcurs, la urmatorul rand; pot sa apara si sariri de randuri. 

    Dupa criteriul genetic, dislexo-disgrafia poate fi constitutionala, de evolutie sau afectiva (datorata unor dereglari pe planul emotional-afectiv).

     Dupa criteriul instabilitatii senzoriale, dislexo-disgrafia are urmatoarele forme: fonematica (tulburari ale auzului fonematic - adica a capacitatii de a discrimina sunetele unele de altele), optica, literala sau verbala (atunci cand se transpun in scris sau citit diverse tulburari ale limbajului vorbit - acest fenomen este destul de frecvent, in cazul in care copiii ajung la varsta scolara, fara sa-si fi corectat dificultatile de pronuntie prin terapie logopedica). 

    Criteriul etiologic delimiteaza urmatoarele forme de dislexo-disgrafie: instrumentala, falsa (sau afectiva), pura (sau primara - atunci cand apar tulburari in structurarea spatio-temporala) sau secundara (sau asimbolica).

   Un ultim criteriu pe care il voi aminti este cel al predominarii structurilor tulburate. Din aceasta perspectiva, dislexo-disgrafia poate fi auditiva (are la baza un deficit auditiv), optica (are la baza un deficit de vedere), verbala sau motorie (are o cauza motrica). 

    Copiii cu tulburari de scris-citit nu sunt, desigur, identici, cu toate ca pot prezenta simptome comune. Totusi, apar fenomene care ii diferentiaza. Astfel, sub raportul constietizarii, ei pot fi impartiti in patru grupe:

- cei care nu sunt constienti de dificultatile pe care le au, dar nici de dificultatile altora;

- cei care nu-si dau seama de propriile dificultati, insa sesizeaza greselile celorlalti;

- cei care realizeaza dificultatile si la ei, si la altii, inca nu si le pot inlatura;

- cei care sunt sensibili la dificultatile proprii si care depun eforturi de a le inlatura, obtinand progrese in aceasta directie.

      Voi incheia cu un studiu francez, deosebit de riguros, realizat in anii '80, asupra copiilor cu tulburari de scris-citit (mai ales de scris - acestea sunt mai consistente si in ceea ce priveste limba franceza). Autorii acestui studiu (Ajuriagerra & colab., citat in Verza, 2003) au ajuns la concluzia ca exista o grupa simptomatologica de manifestari care-i definesc pe dislexo-disgrafici, indiferent de limba pe care o vorbesc. Astfel, conform acestor autori, exista cinci grupe de copii cu dislexo-disgrafie:

• grupa rigizilor: acestia au un scris inclinat spre dreapta, cu forme colturoase, inghesuite si ingustate ca urmare a rigiditatii si a incordarii;
• grupa astenicilor: acestia prezinta o dimensiune neregulata a literelor si un scris labartat, neglijent si lent;
• grupa impulsivilor: traseul lor grafic este rapid, precipitat, lipsit de organizare si de fermitate, fara contur al grafemelor; apar confuzii si o proasta organizare a spatiului paginii;
• grupa neindemanaticilor: prezinta un scris distrofic, cu multe retusuri si cu traseu de slaba calitate; prezinta dificultati motorii;
• grupa subiectilor ce scriu incet, dar precis: au un scris ingrijit, ordonat, respectand cu strictete traseul paginii; apar totusi fenomene de fragilitate din cauza tremuraturilor, a neindemanarii; tot din acest motiv, apar asa-numitele "curbe cu cocoasa".

Lavinia Achim (Neacșu)
logoped 
lavinia.achim86@gmail.com

Despre tulburarile scris-cititului...

        Tulburarile scris-cititului se afla intr-o stransa dependenta cu specificul limbii. Structurile lingvistice, particularitatile de limba, particularitatile de limbaj au un impact deosebit asupra modului in care apar si se dezvolta tulburarile scris-cititului. In limba engleza, de pilda, domina tulburarile cititului, pe cand in limba romana, cele ale scrisului (cu toate ca cele doua procese se invata simultan). Totusi, indiferent de limba, cand exista o tulburare la nivelul unuia dintre procese, acest lucru influenteaza si celalalt proces, dar la un nivel mai putin accentuat. Din acest motiv, ne vom referi in continuare la "scris-citit", ingloband astfel ambele procese.

             Aceste tulburari se impart in:

1. - tulburari partiale ale scris-cititului: disgrafia (pentru scris) si dislexia (pentru citit); aceste tulburari le    putem intalni atat pe fondul intelectului normal, cat si in caz de intelect deficitar (la deficienti mintal), la cei cu deficiente senzoriale (de auz sau vaz) sau la bolnavii psihic; de asemenea, aceste tulburari pot fi de sine-statatoare, sau pot aparea pe fondul unor deficiente sau al altor tulburari de limbaj.
2. - tulburari totale ale scris-cititului: agrafia (pentru scris) si alexia (pentru citit); ele nu se intalnesc pe fondul intelectului normal; de cele mai multe ori, ele sunt asociate altor tulburari ale limbajului (de exemplu, afazia, alalia); apar des in deficitul grav de intelect, la bolnavii psihic etc.

           Federatia Mondiala de Neurologie (1968) defineste tulburarile scris-cititului ca reprezentand tulburari ce "apar la copiii care, in ciuda unei experiente de clasa conventionale, nu pot dobandi abilitatea de a citi, de a scrie, de a silabisi corespunzator ablitatilor lor intelectuale".  Din literatura de specialitate de la noi, E. Verza (2003) defineste dislexo-disgrafia ca fiind  o incapacitate paradoxala in invatarea scris-cititului ce se manifesta prin confuzii constante si repetate intre fonemele asemanatoare din punct de vedere acustic, literele si grafemele lor, inversiuni, adaugiri si omisiuni de litere, grafeme, cuvinte si propozitii, dificultati in combinarea cuvintelor, tulburari ale lizibilitatii, plasarea defectuoasa in spatiul paginii a grafemelor, alcatuirea acestora inegala ca marime si forma, alcatuirea de texte lacunare, neorganizate, ilogice.

            In ceea ce priveste cauzele tulburarilor scris-cititului, e interesant sa stiti care sunt principalele doua aspecte in determinarea acestora:

• faptul ca exista o relatie directa intre tulburarile scris-cititului (mai ales ale scrisului) si tulburarile de motricitate si psihomotricitate; s-a constatat statistic ca cei care au tulburari de motricitate si psihomotricitate prezinta tulburari ale scris-cititului in proportie de 80%, in timp ce cei care nu au astfel de tulburari, prezinta tulburari ale scris-cititului in procent de 11-12 %.
• insusirea deficitara a abilitatilor de scris-citit, la nivelul claselor I si a II-a: aceasta poate avea la origine metode inadecvate de predare a scris-cititului (copilul e invatat incorect), o relatie deficitara copil-invatator (aceasta poate fi nemotivanta pentru copil), factori care genereaza mediul inconjurator (scoala) si care au o influenta negativa asupra personalitatii copilului.

           Inafara acestor frecvente conditii in generarea tulburarilor scris-cititului, mai amintim si alti factori ce se refera la inteligenta copilului (atunci cand ea e deficitara), diferite tulburari senzoriale, dereglari la nivelul psihismului sau existenta altor tulburari de vorbire, precum ar fi cele de pronuntie, care daca nu sunt corectate pana la varsta scolaritatii, pot sa se transpuna in scris-cititul copilului.

             Un diagnostic cert de dislexo-disgrafie poate fi pus doar dupa ce copilul a parcurs o perioada minima de insusire a scris-cititului, adica cel putin la sfarsitul clasei I. In cazul deficientilor mintal si a celor cu intelect liminar, perioada se prelungeste pana la finele clasei a II-a. 

             Pentru ca spectrul tulburarilor de scris-citit este unul complex si bogat, voi trata in postari viitoare aspecte legate de clasificarea dislexo-disgrafiei, manifestari ale tulburarilor scris-cititului, dar si elemente ce tin de terapia logopedica a acestor tulburari.

Lavinia Achim (Neacșu)
logoped 
lavinia.achim86@gmail.com

Tulburari de limbaj la adulti...

      Cu toate ca majoritatea celor care vin la logoped sunt parinti cu copii cu diferite dificultati de limbaj sau de vorbire, acest lucru nu inseamna ca nu exista si adulti care sa intampine asemenea dificultati. De multe ori, printre adultii cu tulburari de limbaj exista prejudecata ca la varsta lor nu se mai poate vorbi de corectare. Este important sa stiti ca majoritatea tulburarilor de limbaj pot fi corectate la orice varsta, chiar daca exista anumite caracteristici specifice corectarii, influentate de varsta persoanei cu care se lucreaza.

      In cazul adultilor, cele mai frecvente tulburari de limbaj si de vorbire sunt: 

1. Tulburari de pronuntie: - in general, in randul adultilor intalnim dislalii monomorfe, adica tulburari de pronuntie in care este afectat un singur sunet sau o singura grupa de sunete asemanatoare (cel mai frecvent, sunetul "R", caz  in care vorbim despre rotacism; pe locul al doilea se afla sunetul "S" sau sunete din grupa lui "S" - sunetele siflante - caz in care vorbim despre sigmatism); de obicei, aceste dislalii monomorfe s-au mentinut in timp, avand la baza dislalii polimorfe, adica mai multe sunete diferite afectate, dintre care unele s-au mai corectat de-a lungul timpului; acesti adulti au fost in urma cu ani de zile copii cu dislalii polimorfe, dar care nu au fost dusi la logoped.

2. Tulburari de ritm si fluenta: - in aceasta categorie intra balbaiala, logonevroza, tahilalia, bradilalia, tumultus sermonis, tulburari coreice, aftongia; in cazul adultilor, balbaiala isi are de cele mai multe ori originea in copilarie, ca urmare a unor evenimente intens traite in plan emotional sau a unor traume; la varsta adulta, balbaiala poate surveni si ca urmare a unor probleme neurologice, a unui atac cerebral sau a unor rani la cap. 

3. Tulburari de scris-citit: in aceasta categorie amintim alexia si agrafia (in cazul adultilor nescolarizati), respectiv dislexia si/sau disgrafia (ca urmare a unor dificultati intampinate la varsta scolaritatii, la nivelul insusirii deprinderilor de scris-citit; daca nu se intervine logopedic la varsta copilariei, dificultatile persista la varsta adulta). Cauzele acestor tulburari pot fi: tulburari ale motricitatii si psihomotricitatii, o maniera nepotrivita de insusire a abilitatilor de scris-citit, in clasele I si a II-a (metode inadecvate de predare, relatie defectuoasa intre copil si invatator), inteligenta scazuta, diferite tulburari senzoriale (de exemplu, o deficienta vizuala - ambliopie), existenta altor tulburari de vorbire (de exemplu, de pronuntie) care se transpun, la varsta scolarizarii, in scris-citit.

4. Tulburari de voce: fonastenii, disfonii, afonii; acestea pot aparea ca urmare a unor cauze variate: afectiuni ale sistemului nervos central si periferic, afectiuni psihomotrice, diferite sindroame in care tulburarea de voce este simptom, afectiuni ale organelor implicate in vorbire sau ale aparatului respirator, deficiente auditive.

5. Tulburari polimorfe ale limbajului: afazia - in functie de tipul afaziei (determinat in legatura cu specificul leziunilor cerebrale), pacientul afazic poate intampina dificultati in exprimarea orala sau scrisa si/sau in intelegerea semnificatiei cuvintelor. Printre cele mai frecvente cauze mentionam: accidente vasculare cerebrale, infarct sau traumatisme cerebrale, tumori cerebrale, infecţii diverse (encefalita herpetică) care pot determina apariţia ei şi la copil. Modul in care se deruleaza in timp terapia logopedica in cazul adultilor cu afazie depinde de gradul leziunilor, dar si de frecventa sedintelor si de implicarea familiei in procesul corectarii.


Lavinia Achim (Neacșu)
logoped 
lavinia.achim86@gmail.com

Rolul parintelui in terapia logopedica...

         Asa cum aminteam in una dintre primele postari, rolul pe care il are parintele in terapia logopedica este unul deosebit de important, de completare a activitatii pe care logopedul o desfasoara. 

         De multe ori, in momentul in care parintii vin la cabinet cu copiii lor pentru o evaluare logopedica, acestia au intrebari si chiar temeri cu privire la modul in care se va desfasura terapia logopedica, cu privire la evolutia vorbirii copilului, dar mai ales cu privire la intinderea in timp a acestui proces de corectare. In functie de diagnosticul pe care il pune, logopedul ofera raspunsuri parintilor, le precizeaza faptul ca procesul de terapie logopedica este unul  de durata, dar mai ales primesc indicatii cu privire la desfasurarea acestui proces. Este foarte important ca parintele sa respecte cu strictete aceste indicatii pe care le primeste de la logoped. Indiferent de diagnosticul logopedic, la fiecare final de sedinta, parintele primeste de la logoped noi informatii cu privire la modul in care evolueaza vorbirea copilului si chiar fise de activitate pe care sa le lucreze cu copilul acasa, pentru a intari achizitiile pe care acesta le face la logoped si pentru a sustine ameliorarea vorbirii.    

          Unii parinti au asteptari diferite. Exista situatii in care parintii au convingerea ca odata ce aduc copilul la terapie logopedica, nu mai e necesar sa se implice in alt mod la nivelul procesului de corectare. Trebuie sa intelegeti, dragi parinti, ca sunteti co-participanti in acest proces. Timpul pe care logopedul il petrece o data sau de doua ori pe saptamana cu copilul dvs. este mult mai mic decat restul timpului pe care copilul il petrece la gradinita/scoala sau cu dvs. 

        Cel mai frecvent se intampla ca parintii sa se astepte la rezultate imediate la nivelul terapiei, acest lucru intamplandu-se in pofida faptului ca sunt instiintati de catre logoped faptul ca acest proces este unul destul de indelungat. 

        Este important sa stiti ca exista situatii in care progresele se observa abia dupa cateva saptamani de la debutul terapiei. Fiecare copil are un ritm propriu de asimilare si de receptare, iar acest ritm este indiferent de timp. Unii copii invata relativ usor de la logoped pozitiile corecte de emitere ale sunetelor, altii sunt foarte motivati sa invete si evolueaza foarte bine in terapie tocmai datorita implicarii lor active in procesul corectarii. In alte cazuri, insa, copilul asimileaza mai lent, iar daca o face, poate aplica cele invatate doar la nivelul desfasurarii sedintelor (se intampla la prescolarii mari, sau in cazurile in care copilul stie ca vine la cabinet pentru a vorbi mai bine), pentru ca in momentul in care pleaca de la cabinet, in situatiile de viata cotidiene, sa vorbeasca la fel de defectuos ca inainte. 

         Pentru ca copilul sa extinda cele invatate de la logoped, la cat mai multe situatii de comunicare, el are nevoie de timp, dar si de sustinere din partea dvs. Copilul are nevoie sa i se aminteasca ca trebuie sa aplice acele lucruri invatate. Aici interveniti dvs.! Aveti posibilitatea ca, implicandu-va astfel in procesul de terapie logopedica, sa influentati acest proces si intreaga lui evolutie, iar astfel, copilul dvs. va ajunge mai repede sa isi imbunatateasca vorbirea.   

Lavinia Achim (Neacșu)
logoped 
lavinia.achim86@gmail.com

Ordinea corectarii sunetelor in tulburarile de pronuntie...

          In cadrul tulburarilor de tipul dislaliei, adica al tulburarilor de pronuntie, in terapia logopedica specialistul logoped are in vedere corectarea pe rand, a sunetelor diagnosticate in urma evaluarii ca fiind omise, deformate, substituite. De obicei, asa cum va aminteam anterior, la prescolari numarul sunetelor afectate este mai mare (caz in care diagnosticul logopedic este acela de dislalie polimorfa), pentru ca la scolari, adolescenti, adulti, el sa se limiteze cel mai frecvent la o grupa de sunete sau chiar un sunet (adica un diagnostic logopedic de dislalie monomorfa). Acest aspect se datoreaza faptului ca acestia din urma au o experienta lingvistica mai ampla, in timp pronuntia lor ameliorandu-se, ca urmare a reglarii auditive a propriei vorbiri, dupa modelul celor care vorbesc corect.   

           Atunci cand diagnosticul logopedic este unul de dislalie polimorfa, prin urmare sunt afectate mai multe grupuri de sunete diferite, specialistul logoped incepe terapia cu emiterea sunetului celui mai putin dificil, ca articulare, dintre sunetele diagnosticate. Sunetele cel mai dificil de articulat sunt acelea care sunt si cel mai frecvent deformate, adica "S", "Z", "Ş", "J", "R", "L", dar si grupurile "CE", "CI", respectiv "GE", "GI". Prin urmare, acestea vor ramane si ultimele de care un logoped se ocupa in terapie. Atunci cand exista unul sau mai multe sunete afectate, dintre cele mentionate anterior, dar si alte sunete precum "C", "G", "H", "B", "V" etc., in terapie se va incepe activitatea pe emiterea acestora din urma. Ultimele mentionate sunt considerate sunete mai usor de obtinut decat cele amintite mai sus. Doar dupa ce corectarea acestor sunete considerate mai "usoare", specialistul logoped trece la corectarea sunetelor "S", "Z", "Ş", "J", "R", "L" si a grupurilor "CE", "CI", respectiv "GE", "GI". 

         Sunetul "R" este in general ultimul sunet pe care se centreaza activitatea logopedica, prin urmare logopedul incepe sa lucreze cu copilul exercitiile de emitere a acestui sunet dupa ce au fost corectate toate celelalte sunete identificate ca afectate la nivelul evaluarii. Se procedeaza astfel deoarece acesta este cel mai dificil sunet, ca mod de articulare (presupune o bine dezvoltata motricitate a organelor implicate in vorbire - cu precadere, o buna flexibilitate a limbii, astfel incat aceasta sa poata vibra), dar si cel care apare cel mai tarziu in vorbirea copilului (adica pana pe la 5 ani). Pana la aceasta varsta, copilul poate ajunge sa-l spuna singur pe "R". Un alt motiv pentru care sunetul "R" este ultimul de care ne ocupam in terapie este acela ca, lucrand la celelalte sunete afectate si exersand la fiecare sedinta exercitiile de motricitate linguala, flexibilitatea limbii creste considerabil, iar copilul poate ajunge sa-l emita pe "R" chiar daca in terapie nu s-a lucrat in mod deosebit pe acest sunet. Acesta este un fenomen pe care l-am intalnit destul de frecvent in activitatea logopedica pe care am desfasurat-o cu prescolarii.

       Trebuie sa stiti ca aceste "reguli" privind ordinea de corectare a sunetelor nu sunt stricte. Fiecare copil are propriul ritm de dezvoltare si propria evolutie la nivelul terapiei logopedice. Astfel, exista situatii in care copilului ii poate fi mai usor sa-l zica pe "R", decat pe "S", chiar daca "R"-ul e cel mai dificil sunet. In acest caz, ordinea de corectare a sunetelor poate capata modificari. 

        Putem afirma, prin urmare, ca ordinea de corectare a sunetelor este stabilita nu doar in functie de dificultatea pozitiilor de articulare a sunetelor afectate la persoana respectiva, cat mai ales in functie de caracteristicile persoanei in cauza si de modul in care ea evolueaza la nivelul terapiei.  


Lavinia Achim (Neacșu)
logoped
lavinia.achim86@gmail.com

Pozitiile corecte de emitere a sunetelor ( II )

       Asa cum promiteam anterior, de data aceasta vom vorbi despre emiterea corecta a sunetelor pe care le deformeaza cu precadere prescolarii mici sau anteprescolarii (este vorba de sunetele "M", "N", "T", "D", "P", "B", "C", "G", "F", "V" etc.). In general, nu intalnim dificultati de emitere ale acestor sunete la scolari, adolescenti sau adulti, tocmai pentru ca ele se corecteaza in prescolaritate, prin adaptarea limbajului la vorbirea celorlalti. Uneori deformarea acestor sunete sau inlocuirea lor cu perechile pe care le au ("G" cu "C", "V" cu "F", "B" cu "P, "D" cu "T", "H" cu "C") se poate datora unei deficiente auditive sau unor dificultati la nivelul auzului fonematic (a capacitatii de discriminare intre sunete asemanatoare).

• Pronuntia corecta a sunetului "M":

- limba este retrasa in cavitatea bucala; sta relaxata pe planseul bucal; 

- dintii sunt usor departati;

- buzele sunt strans lipite; suflul expulzat deschide brusc buzele, cu o miscare de coborare a mandibulei.

• Pronuntia corecta a sunetului "N":

- varful limbii atinge baza incisivilor superiori; marginile limbii sunt alipite maselelor anterioare; 

- dintii sunt usor indepartati;

- buzele sunt usor intredeschise; 

- in momentul emisiei, coardele vocale vibreaza, aerul trece liber prin nas, iar limba se dezlipeste de dinti.

• Pronuntia corecta a sunetului "T":

- varful limbii atinge baza incisivilor superiori; marginile limbii sunt alipite maselelor anterioare; 

- dintii sunt usor indepartati;;

- buzele sunt usor intredeschise;

- in momentul emisiei, aerul expulzat trece printre limba si baza dintilor.

• Pronuntia corecta a sunetului "D":

- varful limbii atinge baza incisivilor superiori; marginile limbii sunt alipite maselelor anterioare; 

- dintii sunt usor indepartati;;

- buzele sunt usor intredeschise;

- in momentul emisiei, aerul expulzat trece printre limba si baza dintilor, iar corzile vocale vibreaza (aceasta constituie diferenta dintre sunetul "D" si perechea sa, "T").

• Pronuntia corecta a sunetului "P":

- limba este retrasa in cavitatea bucala; sta relaxata pe planseul bucal; 

- dintii sunt usor indepartati;

- buzele sunt strans lipite; suflul expulzat puternic deschide brusc buzele, cu o miscare de coborare a mandibulei, producand un sunet exploziv.

• Pronuntia corecta a sunetului "B":

- limba este retrasa in cavitatea bucala; sta relaxata pe planseul bucal; 

- dintii sunt usor indepartati;

- buzele sunt strans lipite; suflul expulzat deschide brusc buzele, cu o miscare de coborare a mandibulei; la sunetul "B", explozia produsa de desprinderea buzelor este mai slaba decat la "P".

• Pronuntia corecta a sunetului "C":

- varful limbii sta la baza incisivilor inferiori;

- dintii sunt usor departati;

- buzele sunt usor intredeschise;

- in momentul emisiei, curentul de aer expirat trece printre dosul incovoiat al limbii si cerul gurii.

• Pronuntia corecta a sunetului "G":

- varful limbii sta la baza incisivilor inferiori;

- dintii sunt usor departati;

- buzele sunt usor intredeschise;

- in momentul emisiei, curentul de aer expirat trece printre dosul incovoiat al limbii si cerul gurii, iar corzile vocale vibreaza (aceasta constituie diferenta dintre sunetul "G" si perechea sa, "C").

• Pronuntia corecta a sunetului "F":

- limba este asezata pe planseul bucal; varful limbii se sprijina pe incisivii inferiori;

- maxilarele sunt usor intredeschise;

- buza de sus este putin ridicata si nu o atinge pe cea de jos; buza inferioara atinge dintii de sus;

- aerul suflat printre dintii de sus si buza de jos produce sunetul "F". 

• Pronuntia corecta a sunetului "V":

- limba este asezata pe planseul bucal; varful limbii se sprijina pe incisivii inferiori;

- maxilarele sunt usor intredeschise;

- buza de sus este putin ridicata si nu o atinge pe cea de jos; buza inferioara atinge dintii superiori;

- aerul suflat printre dintii de sus si buza de jos, cu vibrarea corzilor vocale, determina sunetul "V"; vibrarea corzilor vocale constituie diferenta dintre sunetul "V" si perechea sa, "F". 

• Pronuntia corecta a sunetului "H":

- varful limbii sta la baza incisivilor inferiori;

- dintii sunt usor departati;

- buzele sunt usor intredeschise;

- in momentul emisiei, curentul de aer expirat trece printre dosul incovoiat al limbii si cerul gurii, cu suflu prelungit.

Lavinia Achim (Neacșu)
logoped 
lavinia.achim86@gmail.com