2) Articol interviu Ziarul Lumina - 3 iulie 2017 : http://ziarullumina.ro/cauze-si-terapii-in-tulburarile-de-limbaj-la-copii-124054.html
3) Articol - Relatia dintre psihomotricitate si dezvoltarea limbajului la prescolarii cu dislalie comparativ cu prescolarii fara dislalie, articol aparut in Revista de psihopedagogie nr. 1/2011, editie bilingva romano-engleza, Bucuresti, Editura Fundatiei Humanitas
Redăm mai jos părți semnificative din articolul menționat anterior:
RELAŢIA DINTRE PSIHOMOTRICITATE ŞI DEZVOLTAREA LIMBAJULUI LA PREŞCOLARII CU DISLALIE COMPARATIV CU PREŞCOLARII FĂRĂ DISLALIE
Logoped LAVINIA NEACŞU
Cabinet Logopedic Andu – Bucureşti
Rezumat: Studiul de faţă porneşte de la ideea că vorbirea este nu doar activitate individuală complexă, specifică oricărei persoane, ci o activitate ce implică mai multe componente de natură motorie. În acest context, am fost interesaţi să aflăm care sunt caracteristicile relaţiei existente între aceste două dimensiuni, psihomotricitate şi componentele sale, pe de-o parte şi dezvoltarea limbajului, pe de altă parte, în cazul preşcolarilor cu tulburări dislalice şi al celor fără asemenea tulburări.
Cuvinte cheie: psihomotricitate, limbaj, dislalie, lateralitate, viteză şi precizie manuală, vârsta psihologică a limbajului.
Limbajul copilului este un element foarte important al dezvoltării lui, dar şi un indicator semnificativ, pentru părinţi, atunci când evoluţia copilului nu este una normală, dezirabilă. Limbajul constituie, încă de la începutul vieţii unui copil, liantul cu lumea înconjurătoare.
În perioada preşcolară (3-6-7 ani), limbajul dobândeşte un rol tot mai important la nivelul activităţii psihice a copilului. Vorbirea preşcolarului este mai coerentă, mai logică. Vocabularul cunoaşte o evoluţie spectaculoasă, propoziţiile au o structură tot mai complexă, fiind alcătuite dintr-un număr mai mare de cuvinte şi cu semnificaţii variate. Pe toată durata preşcolarităţii, motricitatea cunoaşte o dezvoltare spectaculoasă, sporind, astfel, posibilitatea copilului de a lua contact direct cu lumea înconjurătoare.
Dezvoltarea limbajului este în strânsă legătură cu dezvoltarea funcţiilor motorii, la copilul normal existând o progresie riguroasă în învăţarea limbajului, similară celei care acompaniază dezvoltarea motorie. Dezvoltarea motrică generală, ca şi cea a motricităţii organelor care sunt în legătură cu limbajul, se realizează, în acelaşi timp, cu maturizarea sistemului nervos central. Dezvoltarea limbajului este, încă de la început, legată de câştigarea realului de către copil, iar aceasta este dependentă de activitatea motrică. Ca şi motricitatea generală, limbajul se construieşte pe baza unor programe pentru care există aptitudini înnăscute, dar care nu se dezvoltă decât într-un context adecvat.
Îmbogăţirea limbajului preşcolarului se exprimă atât cantitativ, prin creşterea volumului vocabularului, cât şi calitativ, considerând dezvoltarea capacităţii de a vorbi corect, din punct de vedere fonetic şi gramatical. Vocabularul pasiv, la 3 ani, poate atinge un nivel minim de 400 de cuvinte, un nivel mjlociu de 700-800 de cuvinte şi un nivel maxim de 1000 de cuvinte. La 6 ani, situaţia se află în felul următor: nivel minim cu 1500 de cuvinte, nivel mijlociu cu 2000 de cuvinte şi nivel maxim cu 2500 de cuvinte (Verza şi Verza, 2000). O caracteristică a acestui stadiu o reprezintă modificarea raportului dintre limbajul activ (cel utilizat – performanţă) şi cel pasiv (cel înţeles - competenţă). Astfel, limbajul pasiv se apropie de cel activ, din punctul de vedere al valorii de comunicare.Prin imitaţie, preşcolarul îşi îmbogăţeşte vocabularul, învaţă să pronunţe mai bine, să folosească anumite formule verbale concretizate în fraze, dar cum acumulările sunt foarte mari, greu de asimilat, de pus în relaţie unele cu altele, apar o serie de efecte negative: copilul foloseşte „clişee verbale”.
Dislalia este cea mai răspândită tulburare de pronunţie, reprezentând incapacitatea totală sau parţială de a emite corect unul sau mai mult sunete izolate sau în combinaţii verbale. Se manifestă prin deformarea, omiterea sau substituirea sunetelor. Din punct de vedere etiologic, ea se poate clasifica în dislalie organică şi dislalie funcţională. Cea organică cuprinde dislalia mecanică (are la bază malformaţii şi leziuni anatomice ale organelor periferice ale vorbirii: buze, limbă, dinţi, maxilare) şi dislalia audiogenă (provocată de leziuni organice ale analizatorului auditiv sau a unor tulburări ale azului fonematic). Dislalia funcţională apare în urma unei dislalii fiziologice, care dispare în mod normal până la vârsta de 3 – 3,5 ani. Dislalia fiziologică este specifică micii copilării, datorându-se unei insuficiente maturizări a organelor fonoarticulatorii.
D. Carantină (2003) consideră dislalia funcţională ca fiind provocată de tulburări de dezvoltare ale funcţiilor motrice şi senzitive, de emitere şi recepţie verbală, în funcţie de care apar două categorii: dislalia motorie (cauzată de debilitate musculară şi de afectări motorii ale organelor implicate în vorbire; pronunţia defectuoasă are la bază dezvoltarea insuficientă sau întârziată a analizatorului motor; sunt mai frecvente omisiunile şi deformările de sunete) şi dislalia senzorială (apare la copiii care prezintă deficienţe ale auzului fonematic, insuficienţe ale analizei şi sintezei kinestezice a mişcărilor articulatorii; ei nu sesizează poziţiile organelor fonoarticulatorii; în această formă, sunt mai răspândite substituirile şi inversările de sunete). Din punct de vedere simptomatologic, dislalia poate fi parţială (simplă, monomorfă – este afectat un singur sunet sau o grupă de sunete din aceeaşi familie), generală (polimorfă – sunt afectate majoritatea sunetelor limbii respective) sau totală (sunt afectate inclusiv vocalele).
La nivelul limbii române, frecvenţa dislaliei (şi a tulburărilor de pronunţie, în general) este de 13%, în rândul copiilor. Cele mai afectate sunete sunt cele care apar mai târziu în dezvoltarea ontogenetică a copilului: sunetul „R” şi sunetele siflante (precum „S”, „Z”), respectiv şuierătoare (precum „Ş”, „J”) (Verza, 2003).
Conceptul de psihomotricitate, aşa cum apare el definit în literatura de specialitate, este un exponent al relaţiei dintre psihism şi motricitate. Ea reprezintă rezultatul integrării funcţilor motorii şi mintale, având la bază maturizarea sistemului nervos şi vizând raportul subiectului cu propriul corp şi cu mediul care-l înconjoară.
În ceea ce priveşte dezvoltarea motricităţii şi a psihomotricităţii, conform Denhoff, citat în Moţet (2001), preşcolarii aparţin Stadiului al V-lea (Stadiul controlului total al corpului). Astfel, la 48 luni (4 ani), copilul coboară scări alternând picioarele şi poate sări de 2-3 ori pe un picior, parcurgând 2 m. Stă în echilibru pe vârfuri sau pe un picior până la 8 secunde. Desenează un romb cu trei greşeli.
La 5 ani, copilul stă pe un sigur membru inferior minim 8 secunde şi poate merge pe vârfuri distanţe lungi. Desenează o cruce fără greşeli şi poate să-şi dezvolte aptitudinile motorii pentru acţiuni complicate (să scrie, să deseneze, să coase, să cânte la un instrument). La această vârstă, dezvoltarea motorie a atins un nivel înalt, însă dezvoltarea căilor neuro-motorii nu se va opri aici. Urmează perfecţionarea acestora, prin automatizarea actelor obişnuite, prin creşterea vitezei de reacţie şi a preciziei, ajungându-se, de la actele simple de mers, hrănire, îmbrăcare, la acte complexe, necesare în activităţi de muncă, artă, sport.
Astfel, la început, copilul îşi testează capacităţile, ajungând să inoveze anumite gesturi şi mişcări. Inovaţia se realizează prin încercare şi eroare. Treptat, mişcările se perfecţionează. Ele devin precise şi orientate spre scop. Este vorba de o etapă de integrare în care se stabileşte legătura dintre câmpul senzorial şi cel motor. Ulterior, se ajunge la etapa de echilibru, la nivelul căreia mişcarea se execută cu exactitate, reprezentând baza unei noi experienţe. Prin urmare, procesul de dezvoltare îi oferă copilului posibilitatea de a atinge independenţa totală, autonomia mişcărilor. Această dezvoltare se realizează prin intermediul mişcării, care se îmbogăţeşte în permanenţă, îmbinând biologicul cu psihologicul şi cu experienţa. Cu timpul, comportamentul motor al copilului capătă sens, devenind conduită şi subsumându-se ansamblului psihomotricităţii. Astfel, el ajunge să antreneze întreaga personalitate.
Important pentru studiul propus la nivelul acestei lucrări sunt componentele psihomotricităţii. Conform Carantină (2002), acestea sunt grupate în două categorii: conduite predominant motorii (coordonarea oculo-motorie; echilibrul static şi dinamic; coordonarea dinamică generală) şi conduite perceptive-motrice (schema corporală; lateralitatea; orientarea, organizarea şi structurarea spaţială; orientarea, organizarea şi structurarea temporală).
Obiectivele cercetării
Obiectivele propuse la nivelul acestei cercetări sunt:
- Identificarea dominantei laterale pe diferite coordonate la preşcolari, în vederea stabilirii tipului de lateralitate a acestora.
- Studierea vitezei şi preciziei manuale la copiii preşcolari cu tulburări de pronunţie comparativ cu copiii preşcolari, care nu au astfel de tulburări.
- Măsurarea îndemânării manuale la preşcolarii cu dislalie şi la cei fără dislalie.
- Evidenţierea tulburărilor de pronunţie întâlnite la preşcolari.
- Evidenţierea influenţelor unor tulburărilor de lateralitate asupra dezvoltării limbajului oral.
- Studierea influenţelor pe care le au tulburările în sfera motrică asupra limbajului oral, la preşcolari.
Ipotezele cercetării
1. Se prezumă că lipsa de omogenitate a dominanţei cerebrale, exprimată prin tulburările de lateralitate, se regăseşte, mai frecvent, la preşcolarii cu tulburări dislalice comparativ cu cei fără astfel de tulburări.
2. Se prezumă că vârsta limbajului este influenţată de nivelul dezvoltării motrice.
Eşantioane
La această cercetare, au participat 61 de preşcolari cu vârste cuprinse între 4 şi 6 ani cuprinşi în instituţii de învăţamânt de stat şi particulare, împărţiţi în două categorii:
- 30 de preşcolari, cu vârste cuprinse între 4 şi 6 ani, diagnosticaţi la începutul anului şcolar 2009-2010 cu dislalie; 15 subiecţi au dislalie polimorfă (dintre care şapte au 4 ani, trei au 5 ani şi cinci au 6 ani), 9 subiecţi cu sigmatism (dintre care unul are 4 ani, trei au 5 ani, şi cinci au 6 ani), 5 subiecţi cu rotacism (dintre care trei au 4 ani şi doi au 5 ani) şi un subiect cu capacism şi gamacism, care are 4 ani;
- 31 preşcolari, cu vârste cuprinse între 4 şi 6 ani, care la începutul anului şcolar 2009-2010 au fost evaluaţi din punct de vedere logopedic şi consideraţi fără dislalie.
Dintre cei 61 subiecţi incluşi în cercetare, 26 sunt de sex masculin şi 35 de sex feminin. De asemenea, toţi provin din mediul urban, şi anume din municipiul Bucureşti, fiind încadraţi, din punct de vedere educaţional, la 3 instituţii de învăţământ diferite. Astfel, 40 subiecţi învaţă la o grădiniţă de stat, iar 21 frecventează două grădiniţe particulare.
Metodele utilizate în cercetare
Metoda observaţiei a fost utilizată la nivelul studiului de faţă sub forma observaţiei directe, continue, furnizând informaţii valoroase cu privire la diagnosticul de dislalie, la participarea subiecţilor investigaţi la cercetare, cu privire la implicarea lor activă în sarcinile pe care le-au avut de îndeplinit la nivelul aplicării probelor, precum şi cu privire la comportamentul lor în timpul testării.
Vorbirea reflectată a fost utilizată ca mijloc de diagnostic, ca instrument pentru depistarea dislaliei. Prin intermediul ei, au fost examinate sunetul rostit izolat, silaba, cuvântul. Copilului i s-a solicitat să pronunţe o selecţie de cuvinte care conţin consoanele limbii române, în diferite poziţii (iniţial, median, final), după care i s-a cerut să integreze în propoziţii câteva dintre cuvintele pronunţate.
Pentru depistarea lateralităţii, s-a folosit Proba de lateralitate Harris. Aceasta are ca obiectiv identificarea dominantei laterale pe următoarele coordonate: O – ochi; M – mână; P – picior. Datele obţinute, în urma aplicării testului, au contribuit la stabilirea tipului de lateralitate al fiecărui subiect în parte.
Testul “Tapping” a fost utilizat pentru a măsura viteza şi precizia manuală. Fiecare subiect a trebuit să execute mai întâi cu mâna dominantă, cât mai multe puncte pe foaia de hârtie, timp de 6 secunde, acelaşi lucru repetându-se cu mâna nedominantă, pe o foaie similară. Suma punctelor realizate cu mâna dominantă şi a celor realizate cu cealalaltă mână se raportează la etalon.
Pentru măsurarea îndemânării manuale la nivelul acestui demers de cercetare a fost folosit Testul “Decupaj”. Fiecare subiect are de decupat trei linii (groase), dintre care una este ondulată şi două sunt frânte. Pentru fiecare linie, i se acordă 20 de secunde, timp de decupare. Se face suma fragmentelor tăiate de subiect, pentru fiecare dintre cele trei linii, după care se scade fiecare greşeală. Rezultatul final se raportează la etalon.
Proba pentru cunoaşterea vârstei psihologice a limbajului (Alice Descoeudres) a fost aplicată fiecărui subiect în parte, în vederea identificării vârstei psihologice a limbajului. Este alcătuită din şapte subprobe, care vizează: stabilirea asemănărilor/deosebirilor dintre diferite obiecte sau imagini ale unor obiecte; completarea lacunelor dintr-un text; memorarea unor grupe de cifre; denumirea unor culori; imitarea unor acţiuni; stabilirea unor contrarii fără imagini ale obiectelor; denumirea unor materiale din care sunt confecţionate unele obiecte. La fiecare probă, se obţine un punctaj care se raportează la etalon, obţinându-se o vârstă. Media aritmetică dintre vârstele obţinute, la cele şapte probe, reprezintă vârsta psihologică a limbajului copilului testat.
REZULTATE
Rezultatele acestui studiu au fost grupate în funcţie de procedurile statistice utilizate, şi anume: analiza de frecvenţă, analiza diferenţelor de medii (Testul t pentru eşantioane independente), coeficientul de corelaţie liniară Pearson.
Din perspectiva analizei de frecvenţă, conform Probei de lateralitate Harris, s-a constatat ca la nivelul eşantionului A există un subiect dreptaci, 6 subiecţi cu lateralitate încrucişată, 22 de subiecţi cu lateralitate neafirmată şi un stângaci. În eşantionul B, datele indică: 4 dreptaci, 8 cu lateralitate încrucişată, 19 subiecţi cu lateralitate neafirmată şi niciun stângaci. Analizând aceste rezultate putem observa că printre preşcolarii dislalici sunt mai puţini dreptaci şi mai puţini copii cu lateralitate încrucişată, comparativ cu preşcolarii fără dislalie. În ceea ce priveşte preşcolarii cu lateralitate neafirmată, aceştia sunt mai numeroşi printre dislalici.
În ceea ce priveşte viteza şi precizia manuală, rezultatele la Testul Tapping au indicat faptul că, la nivelul eşantionului A, 13 subiecţi prezintă viteză şi precizie manuală slabă, 9 au viteză şi precizie manuală medie, iar 8 subiecţi prezintă viteză şi precizie manuală bună. În eşantionul B, 7 subiecţi se încadrează în primul interval, 6 în al doilea interval şi 18 subiecţi în al treilea interval.
Astfel, există diferenţe considerabile între cele două eşantioane în ceea ce priveşte viteza şi precizia manuală. Numărul celor care au viteză şi precizie manuală slabă este mai mare printre preşcolarii dislalici, comparativ cu cei fără dislalie. În ceea ce priveşte viteza şi precizia manuală medie, în cazul ei valorile scad considerabil, în sensul unui număr mai mic de subiecţi care se încadrează în acest interval. Totuşi, şi la acest nivel, cei mai mulţi sunt dislalici. Cei mai mulţi dintre preşcolarii, fără dislalie prezintă, o viteză şi precizie manuală bună.
În cazul acestei probe, rezultatele obţinute cu mâna dreaptă sunt superioare celor obţinute cu mâna stângă la nivelul ambelor eşantioane, deşi rezultatele privind formula de lateralitate nu evidenţiază o frecvenţă crescută a dreptacilor, predominând cei cu lateralitate neafirmată. O posibilă explicaţie a acestui fapt constă în faptul că lateralitatea este în curs de stabilizare în această perioadă de vârstă.
Analiza de frecvenţă indică, cu privire la îndemânarea manuală, apreciată, la nivelul acestei cercetări, prin Testul Decupaj, faptul că, la nivelul eşantionului A 23 subiecţi prezintă îndemânare manuală slabă, 6 au îndemânare manuală medie şi un subiect prezintă îndemânare manuală bună. În eşantionul B, 20 de subiecţi se încadrează în primul interval, 7 în al doilea interval şi 4 subiecţi în al treilea interval.
Astfel, există diferenţe între rezultatele obţinute de cele două eşantioane în ceea ce priveşte îndemânarea manuală, însă aceste diferenţe nu sunt foarte mari. Numărul celor care au îndemânare manuală slabă este mai mare printre preşcolarii dislalici, comparativ cu cei fără dislalie. În ceea ce priveşte îndemânarea manuală medie, în cazul ei valorile scad considerabil, în sensul unui număr mai mic de subiecţi care se încadrează în acest interval. La acest nivel, numărul subiecţilor din cele două eşantioane este comparabil. Cei mai mulţi dintre preşcolarii fără dislalie prezintă o îndemânare manuală bună.
Vârsta limbajului este apreciată, la nivelul acestei cercetări, prin Proba de cunoaştere a vârstei psihologice a limbajului. Aceasta este considerată, prin modul în care subiectul realizează anumite sarcini, la nivelul a 7 probe. Analiza rezultatelor obţinute de subiecţii celor două loturi au evidenţiat scoruri superioare obţinute de preşcolarii fără dislalie comparativ cu cei dislalici la toate cele 7 probe ale instrumentului utilizat.
Astfel, în eşantionul A sunt 3 subiecţi cu vârsta limbajului 4.71 (4 ani şi 9 luni), 1 subiect cu vârsta limbajului 4.85 (4 ani şi 10 luni), 1 subiect cu vârsta limbajului de 5 ani, 2 subiecţi cu vârsta limbajului de 5.14 (5 ani şi 2 luni), 5 subiecţi cu vârsta limbajului de 5.28 (5 ani şi 3 luni), 1 subiect cu vârsta limbajului de 5.42 (5 ani şi 5 luni), 2 subiecţi cu vârsta limbajului de 5.57 (5 ani şi 7 luni), 4 subiecţi cu vârsta limbajului de 5.71 (5 ani şi 9 luni), 2 subiecţi cu vârsta limbajului de 5.85 (5 ani şi 10 luni), un subiect cu vârsta limbajului de 6 ani, 7 subiecţi cu vârsta limbajului de 6.14 (6 ani şi 2 luni) şi 1 subiect cu vârsta limbajului de 6.57 (6 ani şi 7 luni). În cadrul acestui eşantion nu există niciun subiect cu vârsta limbajului de 6.28 (6 ani şi 3 luni), 6.42 (6 ani şi 5 luni) şi 6.71 (6 ani şi 9 luni).
La nivelul eşantionului B, există 3 subiecţi cu vârsta limbajului de 5.14 (5 ani şi 2 luni), 2 subiecţi cu vârsta limbajului de 5.28 (5 ani şi 3 luni), 2 subiecţi cu vârsta limbajului de 5.42 (5 ani şi 5 luni), 1 subiect cu vârsta limbajului de 5.57 (5 ani şi 7 luni), 5 subiecţi cu vârsta limbajului de 5.71 (5 ani şi 9 luni), 4 subiecţi cu vârsta limbajului de 5.85 (5 ani şi 10 luni), un subiect cu vârsta limbajului de 6 ani, 5 subiecţi cu vârsta limbajului de 6.14 (6 ani şi 2 luni), 2 subiecţi cu vârsta limbajului de 6.28 (6 ani şi 3 luni), 3 subiecţi cu vârsta limbajului de 6.42 (6 ani şi 5 luni), 2 subiecţi cu vârsta limbajului de 6.57 (6 ani şi 7 luni) şi un subiect cu vârsta limbajului de 6.71 (6 ani şi 9 luni). În cadrul acestui eşantion nu există niciun subiect cu vârsta limbajului de 4.71 (4 ani şi 9 luni), 4.85 (4 ani şi 10 luni) şi 5.
Astfel, datele arată faptul că în eşantionul preşcolarilor fără dislalie există copii cu vârste ale limbajului mai mari decât în eşantionul preşcolarilor dislalici. Acest lucru ar putea fi explicat prin faptul că o tulburare de limbaj poate influenţa dezvoltarea limbajului, pe ansamblu, implicit şi vârsta psihologică a limbajului.
În ceea ce priveşte diferenţele de medii, la acest nivel al cercetării, a fost realizată o analiză comparativă între eşantioanele investigate, la nivelul probelor deja luate în discuţie. Astfel, analiza comparativă a avut ca puncte de reper următoarele criterii:
- tapping (total, stânga şi dreapta);
- vârsta limbajului (pe ansamblu, dar şi defalcată pe dimensiuni).
Având în vedere faptul că unul dintre obiectivele acestui studiu constă în desprinderea unor posibile diferenţe între eşantioanele investigate, am recurs la calcularea diferenţelor de medii (testul T-Student).
Testul T ne permite să stabilim dacă diferenţele existente sunt semnificative sau nu. Întâmplarea poate interveni în desfăşurarea fenomenului cercetat, prin apariţia unor condiţii neaşteptate. Prin calcularea diferenţelor de medii, putem determina dacă aceste diferenţe sunt semnificative, din punct de vedere statistic, sau sunt rezultatul întâmplării.
Studiul a evidenţiat faptul că există o diferenţă de medii semnificativă între subiecţii eşantionului A şi cei ai eşantionului B în ceea ce priveşte viteza şi precizia manuală, diferenţă în favoarea subiecţilor eşantionului B.
Rezultatele arată că preşcolarii fără dislalie prezintă viteză şi precizie manuală mai bună decât preşcolarii cu dislalie. Această aserţiune este valabilă atât la nivelul vitezei şi preciziei manuale totale (sumă dintre scorurile realizate cu mâna stângă şi cele realizate cu mâna dreaptă), cât şi la nivelul vitezei şi preciziei manuale stângi, respectiv drepte. O posibilă explicaţie a acestui fapt ar fi aceea că dislalia, ca tulburare de limbaj, este de natură motrică, implicând afectarea organelor fonatoare. Pe de altă parte, viteza şi precizia manuală sunt componente ale psihomotricităţii. Prin urmare, ar putea exista o legătură între toate componentele motricităţii, afectarea uneia influenţându-le şi pe celelalte.
Diferenţele de medii calculate pentru eşantioanele A şi B, în ceea ce priveşte vârsta limbajului, separat pe subprobele probei aplicate pentru evaluarea acestei dimensiuni, constatăm diferenţe de medii semnificative între subiecţii eşantioanelor A şi B doar la nivelul probelor 1 (Contrarii cu obiecte) şi 5 (Contrarii fără obiecte), în favoarea eşantionului B. La celelalte probe, nu s-au constatat diferenţe semnificative, din punct de vedere statistic, între mediile celor două eşantioanelor.
Diferenţele dintre mediile celor două eşantioane în ceea ce priveşte vârsta limbajului, pe ansamblu, indică existenţa unei diferenţe de medii semnificative între subiecţii eşantioanelor A şi B la nivelul vârstei limbajului, în favoarea eşantionului B. Rezultatele arată că există o diferenţă între vârsta limbajului preşcolarilor cu dislalie şi aceeaşi dimensiune considerată la cei fără dislalie. Aceasta semnifică faptul că preşcolarii fără dislalie au o vârstă a limbajului superioară celor dislalici.
Prin intermediul corelaţiilor Pearson, am încercat evidenţierea corelaţiilor semnificative la pragurile de p=.005 şi, respectiv, p=.001 între variabilele vizate de probele aplicate, urmărind corelaţiile dintre vârstă şi tapping, decupaj şi vârsta limbajului şi între tapping şi decupaj, respectiv vârsta limbajului.
Analizând corelaţiile existente între viteza şi precizia manuală, investigată prin Testul Tapping, şi vârsta limbajului, investigată prin intermediul Probei de cunoaştere a vârstei psihologice a limbajului (considerând vârsta totală, dar şi fiecare subprobă în parte) am putut observa că la nivelul întregului eşantion (N=61) există corelaţii semnificative între viteza şi precizia manuală totală (sumă dintre scorurile realizate cu mâna stângă şi cele realizate cu mâna dreaptă) şi vârsta limbajului totală, cât şi între viteza şi precizia manuală stângă, respectiv dreaptă şi vârsta limbajului totală.
Considerând subprobele Probei de cunoaştere a vârstei psihologice a limbajului, rezultatele diferă de la o probă la alta. Doar rezultatele la probele 1 (Contrarii cu obiecte), 6 (Denumirea a 10 culori) şi 7 (Cunoaşterea sensului verbelor) corelează pozitiv cu viteza şi precizia manuală. De asemenea, chiar şi la nivelul acestor corelaţii există diferenţe: probele 1 şi 7 corelează semnificativ doar cu viteza şi precizia manuală stângă, în timp ce proba 6 corelează semnificativ atât cu viteza şi precizia manuală totală (sumă dintre scorurile realizate cu mâna stângă şi cele realizate cu mâna dreaptă), cât şi cu viteza şi precizia manuală stângă, respectiv dreaptă.
Rezultatele la celelalte probe, proba 2 (Completarea lacunelor dintr-un text vorbit), proba 3 (Repetare de numere), proba 4 (Cunoaşterea a 6 materii) şi proba 5 (Contrarii fără obiecte) nu corelează, din punct de vedere statistic, cu viteza şi precizia manuală.
Astfel, putem considera că viteza şi precizia manuală tinde să se îmbunătăţească odată cu creşterea vârstei limbajului, ca urmare a dezvoltării psiho-fiziologice a copilului şi a intercorelării existente la nivelul diferitelor arii ale dezvoltării.
Toate acestea se datorează atât evoluţiei vârstei limbajului, cât mai ales faptului ca subiecţii investigaţi, fiind cuprinşi într-o formă de şcolarizare (grădiniţă) au beneficiat de programe instructiv-educative variate.
Corelaţiile existente între îndemânarea manuală, investigată prin Testul Decupaj, şi vârsta limbajului, investigată prin intermediul Probei de cunoaştere a vârstei psihologice a limbajului (considerând vârsta totală, dar şi fiecare subprobă în parte) indică faptul că la nivelul întregului eşantion (N=61) există corelaţii semnificative între îndemânarea manuală şi vârsta limbajului totală. Cu toate acestea, considerând subprobele Probei de cunoaştere a vârstei psihologice a limbajului, putem observa că doar probele 4 (Repetare de numere) şi 7 (Cunoaşterea sensului verbelor) corelează pozitiv cu vârsta cronologică, la un prag de 0.01. În cazul probei 1 (Contrarii cu obiecte), corelaţia este tot pozitivă, dar la un prag de semnificaţie de 0.05, având o valoare mai mică ca primele două probe menţionate (4 şi 7). Celelalte probe, proba 2 (Completarea lacunelor dintr-un text vorbit), proba 3 (Repetare de numere), proba 5 (Contrarii fără obiecte) şi proba 6 (Denumirea a 10 culori) nu corelează, din punct de vedere statistic, cu îndemânarea manuală.
Astfel, putem observa că la întregul eşantion (N=61), îndemânarea manuală tinde să se îmbunătăţească odată cu creşterea vârstei limbajului.
Nu s-au obţinut corelaţii semnificative între viteza şi precizia manuală, respectiv îndemânarea manuală.
CONCLUZII
În urma colectării şi prelucrării statistice a datelor obţinute s-a evidenţiat o serie de aspecte pe care le vom face cunoscute în cele ce urmează.
Analiza de frecvenţă a relevat, în cazul lateralităţii, pe coordonatele urmărite de Proba de lateralitate Harris, mână, ochi, picior, o serie de rezultate pe care le vom prezenta în continuare. În ceea ce priveşte coordonata mână, la nivelul întregului eşantion, cei mai mulţi preşcolari au efectuat toate acţiunile cu mâna dreaptă. Pe coordonata ochi, ceea ce se poate constata, din comparaţia celor două eşantioane, este faptul că majoritatea celor care au folosit pentru toate acţiunile acelaşi ochi (stângul sau dreptul), având astfel o lateralitate pe coordonata ochi constantă, fac parte din eşantionul cu preşcolari fără dislalie. Prin urmare, am putea afirma că preşcolarii care nu au dislalie au o lateralitate pe coordonata ochi mai bine afirmată, comparativ cu cei dislalici. În ceea ce priveşte componenta picior, la nivelul eşantionului cu copii dislalici, majoritatea subiecţilor prezintă o lateralitate slab conturată, ei folosind, în mod egal, ambele picioare. Dintre preşcolarii fără dislalie, majoritatea subiecţilor realizează ambele acţiuni solicitate cu piciorul drept. Această caracteristică este valabilă şi la nivelul întregului eşantion (N=61). Prin urmare, preşcolarii dislalici apar ca având o lateralitate slab conturată pe această coordonată.
În ceea ce priveşte formula de lateralitate, în cazul eşantionului, format din preşcolari dislalici sunt mai mulţi dreptaci şi copii cu lateralitate încrucişată comparativ cu preşcolarii fără dislalie, din celălalt eşantion. Lateralitatea neafirmată, precum şi stângăcia sunt mai des întâlnite printre preşcolarii cu dislalie, comparativ cu cei fără dislalie, rezultate ce indică o lateralitate nestabilizată sau în curs de stabilizare la dislalici. Aceasta confirmă prima ipoteză a acestui demers de cercetare.
Tot prin analiza de frecvenţă s-a constatat, la nivelul vitezei şi preciziei manuale, investigate prin Testul Tapping, că rezultatele preşcolarilor fără dislalie sunt superioare celor cu dislalie, atât la nivelul mâinii drepte, cât şi la nivelul mâinii stângi şi a Tapping-ului total.
Aceeaşi procedură statistică a evidenţiat, în cazul îndemânării manuale, apreciate prin Testul Decupaj, existenţa unor diferenţe între rezultatele obţinute de cele două eşantioane, în favoarea preşcolarilor fără dislalie, însă aceste diferenţe nu sunt foarte mari.
În ceea ce priveşte vârsta psihologică a limbajului, în cazul tuturor subprobelor cuprinse în instrumentul aplicat în acest sens, preşcolarii fără dislalie au obţinut rezultate superioare celor cu dislalie. De asemenea, datele arată faptul că în eşantionul preşcolarilor fără dislalie există copii cu vârste ale limbajului mai mari decât în eşantionul preşcolarilor dislalici. Acest lucru ar putea fi explicat prin faptul că o tulburare de limbaj poate influenţa dezvoltarea limbajului, pe ansamblu, implicit şi vârsta psihologică a limbajului. Considerând această probă, s-au obţinut corelaţii semnificative între vârsta cronologică şi vârsta limbajului, respectiv între vârsta cronologică şi probele 1 (Contrarii cu obiecte), 4 (Cunoaşterea a 6 materii), 5 (Contrarii fără obiecte), 6 (Denumirea a 10 culori) şi 7 (Cunoaşterea sensului verbelor). O posibilă explicaţie a acestui fapt o reprezintă faptul că probele care corelează, din punct de vedere statistic, cu vârsta cronologică, au o componentă lingvisică mai mare, în timp ce probele care nu corelează implică, într-o pondere mai mare, alte componente psihice decât limbajul, fiind mai puţin legate de vârsta cronologică (imaginaţia, în cazul probei 2 şi memoria numerică, în cazul probei 3).
Rezultatele indică corelaţii semnificative între viteza şi precizia manuală totală şi vârsta limbajului totală, cât şi între viteza şi precizia manuală stângă, respectiv dreaptă şi vârsta limbajului totală.
Considerând subprobele Probei de cunoaştere a vârstei psihologice a limbajului s-a observat că doar rezultatele la probele 1 (Contrarii cu obiecte), 6 (Denumirea a 10 culori) şi 7 (Cunoaşterea sensului verbelor) corelează pozitiv cu viteza şi precizia manuală. Rezultatele la probele 1 şi 7 corelează, semnificativ, doar cu viteza şi precizia manuală stângă, în timp ce proba 6 corelează semnificativ atât cu viteza şi precizia manuală totală, cât şi cu viteza şi precizia manuală stângă, respectiv dreaptă.
S-au evidenţiat corelaţii semnificative între îndemânarea manuală şi vârsta limbajului totală, precum şi între îndemânarea manuală şi probele 1 (Contrarii cu obiecte), 4 (Cunoaşterea a 6 materii) şi 7 (Cunoaşterea sensului verbelor). Astfel, îndemânarea manuală tinde să se îmbunătăţească nu doar odată cu înaintarea în vârstă, ci şi odată cu creşterea vârstei limbajului. Acest rezultat confirmă ipoteza a doua, urmărită la nivelul acestei cercetări.
De asemenea, rezultatele indică, pentru Testul Tapping, o diferenţă de medii semnificativă între preşcolarii dislalici şi cei fără dislalie, în ceea ce priveşte viteza şi precizia manuală, diferenţă în favoarea celei de-a doua categorii.
Rezultatele arată că preşcolarii fără dislalie prezintă viteză şi precizie manuală mai bună decât preşcolarii cu dislalie. Această aserţiune este valabilă atât la nivelul vitezei şi preciziei manuale totale (sumă dintre scorurile realizate cu mâna stângă şi cele realizate cu mâna dreaptă), cât şi la nivelul vitezei şi preciziei manuale stângi, respective drepte. O posibilă explicaţie a acestui fapt ar fi aceea că dislalia, ca tulburare de limbaj, este de natură motrică, implicând afectarea organelor fonatoare. Pe de altă parte, viteza şi precizia manuală sunt componente ale psihomotricităţii. Prin urmare, ar putea exista o legătură între toate componentele motricităţii, afectarea uneia influenţându-le şi pe celelalte.
Rezultatele obţinute la proba de cunoaştere a vârstei psihologice a limbajului indică diferenţe de medii semnificative între preşcolarii dislalici şi cei fără dislalie doar la nivelul probelor 1 (Contrarii cu obiecte) şi 5 (Contrarii fără obiecte), în favoarea eşantionului B. În cazul probei menţionate, apar diferenţe de medii semnificative între cele două categorii de copii şi în ceea ce priveşte vârsta limbajului Rezultatele arată că există o diferenţă între vârsta limbajului preşcolarilor cu dislalie şi aceeaşi dimensiune considerată la cei fără dislalie. Aceasta semnifică faptul că preşcolarii fără dislalie au o vârstă a limbajului superioară celor dislalici.
La nivelul întregului eşantion s-au obţinut corelaţii semnificative între vârsta cronologică şi viteza şi precizia manuală totală (sumă dintre scorurile realizate cu mâna stângă şi cele realizate cu mâna dreaptă), cât şi între vârsta cronologică şi viteza şi precizia manuală stângă, respectiv dreaptă. La întregul eşantion (N=61), viteza şi precizia manuală generală, cât şi particularizată pe cele două mâini, tinde să crească odată cu înaintarea în vârstă. Astfel, o dată cu vârsta, creşte viteza şi precizia manuală, ca parte a procesului de maturizare a capacităţilor motorii şi psihomotorii. În mod similar, s-au obţinut corelaţii semnificative între vârsta cronologică şi îndemânarea manuală, fapt ce semnifică că odată cu înaintarea în vârstă, creşte şi îndemânarea manuală, prisma maturizării capacităţilor psihomotrice. Nu s-au obţinut corelaţii semnificative între viteza şi precizia manuală, respectiv îndemânarea manuală.
O posibilă limită a acestei cercetări constă în faptul că preşcolarii care au fost testaţi provin din medii sociale destul de diferite, existând discrepanţe între nivelul economic al acestora. De asemenea, procesul instructiv-educativ poate să difere la nivelul instituţiilor de învăţământ de stat, respectiv particulare adresate preşcolarilor, aspect ce nu s-a luat în considerare la nivelul prezentei cercetări. Este posibil ca nivelul de achiziţii cognitive, dobândite atât din mediul familial, cât şi din mediul educaţional, să fi influenţat rezultatele obţinute la Proba de cunoaştere a vârstei psihologice a limbajului.
Rezultatele menţionate reflectă relaţia existentă între componentele psihomotricităţii şi dezvoltarea limbajului la preşcolarii dislalici şi la cei fără dislalie, evidenţiind întrepătrunderea existentă între aceste două dimensiuni, pe coordonatele urmărite la nivelul acestui studiu.
Bibliografie
- Albu C., Albu Adriana, Vlad T. L., Iacob, I. (2006), Psihomotricitatea. Metodologia educării şi reeducării psihomotrice,
- Bacus, Anne (2003), Copilul de la 3 la 6 ani, Bucureşti, Editura Teora.
- Bonchiş, Elena coord. (2004), Psihologia vârstelor, Oradea, Editura Universităţii din Oradea.
- Carantină, D. (2002), Dinamica relaţiei dintre tulburările de limbaj şi dizabilităţile psihomotorii, Teză de doctorat, coord. ştiinţific Prof. Univ. Dr. Emil Verza, Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei.
- Creţu, Verginia (2006), Incluziunea socială şi şcolară a persoanei cu handicap. Strategii şi metode de cercetare, Bucureşti, Editura Printech.
- Moţet, D. (2001), Psihopedagogia recuperării handicapurilor neuromotorii, Bucureşti, Editura Fundaţiei Humanitas.
- Popescu-Neveanu, P. (1978), Dicţionar de psihologie, Bucureşti, Editura Albatros.
- Popovici, D. V. (2000), Dezvoltarea comunicării la copiii cu deficienţe mintale, Bucureşti, Editura Pro Humanitate.
- Radu, I. D., Ulici Gh. (2003), Evaluare şi educaţie psihomotorie, Bucureşti, Editura Fundaţiei Humanitas.
- Verza, E. (1977), Dislalia şi terapia ei, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică.
- Verza, E. (2003), Tratat de logopedie (volumul I), Bucureşti, Editura Semne.
- Verza, E. (2009), Tratat de logopedie (volumul II), Bucureşti, Editura Semne.
- Verza, E., Verza F. E. (2000), Psihologia vârstelor, Bucureşti, Editura Pro Humanitate.
- Verza, F. E. (2004), Afectivitate şi comunicare la copiii în dificultate, Bucureşti, Editura Fundaţiei Humanitas.
- Vlad, Elena (2000), Evaluarea în actul educaţional-terapeutic, Bucureşti, Editura Pro Humanitate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu