Clasificarea tulburarilor de scris-citit...

        Tulburarile scris-cititului (sau dislexo-disgrafice) pot fi clasificate in functie de mai multe criterii. Una dintre cele mai utilizate clasificari a acestora reuneste urmatoarele tipuri de dislexo-disgrafie:

1. dislexo-disgrafia specifica sau propriu-zisa: - se manifesta prin incapacitatea paradoxala in formarea abilitatilor de scris-citit; ii sunt caracteristice doua fenomene principale: faptul ca persoana nu reuseste sa lege simbolurile de grafeme (adica de semnul grafic al sunetului), precum si faptul ca nu reuseste sa lege sunetele auzite si literele scrise; aceste persoane intampina dificultati majore la activitati precum compunere, dictare, copiere sau transcriere.

2. dislexo-disgrafia de evolutie, mai numita si de dezvoltare sau structurala: la baza ei sta, de obicei, o cauza genetica; aceste persoane nu pot realiza prea multe progrese in achizitionarea scris-cititului, chiar daca depun eforturi insemnate in acest sens si sunt motivati pentru activitatea respectiva; fenomenele care caracterizeaza aceasta categorie sunt: disortografia, omisiuni ale grafemelor, literelor sau cuvintelor, inlocuiri-substituiri, confuzii, inversiuni, adaugiri, dar si o slaba intelegere a celor scrise sau citite.

3. dislexo-disgrafia spatiala sau spatio-temporala: se manifesta printr-o citire si scriere in diagonala; apar si fenomene de separare a cuvintelor in silabe, scriere ondulata si imprecizie mai ales la nivelul scrisului.

4. dislexo-disgrafie pura sau consecutiva: unii autori o neaga partial, neconsiderand-o o categorie separata, deoarece, in majoritatea situatiilor, apare pe fondul altor tulburari, cum ar fi afazia, alalia, deficit de auz minor etc.

5. dislexo-disgrafia motrica: se datoreaza tulburarilor de motricitate si psihomotricitate, soldandu-se, deseori, cu un scris ilizibil; aceste persoane au un scris neglijent, neregulat, inegal, tremurat, tensionat, rigid, neorganizat, neproportionat si confuz.

6. dislexo-disgrafia lineara: se manifesta prin incapacitatea de a face trecerea de la randul deja parcurs, la urmatorul rand; pot sa apara si sariri de randuri. 

    Dupa criteriul genetic, dislexo-disgrafia poate fi constitutionala, de evolutie sau afectiva (datorata unor dereglari pe planul emotional-afectiv).

     Dupa criteriul instabilitatii senzoriale, dislexo-disgrafia are urmatoarele forme: fonematica (tulburari ale auzului fonematic - adica a capacitatii de a discrimina sunetele unele de altele), optica, literala sau verbala (atunci cand se transpun in scris sau citit diverse tulburari ale limbajului vorbit - acest fenomen este destul de frecvent, in cazul in care copiii ajung la varsta scolara, fara sa-si fi corectat dificultatile de pronuntie prin terapie logopedica). 

    Criteriul etiologic delimiteaza urmatoarele forme de dislexo-disgrafie: instrumentala, falsa (sau afectiva), pura (sau primara - atunci cand apar tulburari in structurarea spatio-temporala) sau secundara (sau asimbolica).

   Un ultim criteriu pe care il voi aminti este cel al predominarii structurilor tulburate. Din aceasta perspectiva, dislexo-disgrafia poate fi auditiva (are la baza un deficit auditiv), optica (are la baza un deficit de vedere), verbala sau motorie (are o cauza motrica). 

    Copiii cu tulburari de scris-citit nu sunt, desigur, identici, cu toate ca pot prezenta simptome comune. Totusi, apar fenomene care ii diferentiaza. Astfel, sub raportul constietizarii, ei pot fi impartiti in patru grupe:

- cei care nu sunt constienti de dificultatile pe care le au, dar nici de dificultatile altora;

- cei care nu-si dau seama de propriile dificultati, insa sesizeaza greselile celorlalti;

- cei care realizeaza dificultatile si la ei, si la altii, inca nu si le pot inlatura;

- cei care sunt sensibili la dificultatile proprii si care depun eforturi de a le inlatura, obtinand progrese in aceasta directie.

      Voi incheia cu un studiu francez, deosebit de riguros, realizat in anii '80, asupra copiilor cu tulburari de scris-citit (mai ales de scris - acestea sunt mai consistente si in ceea ce priveste limba franceza). Autorii acestui studiu (Ajuriagerra & colab., citat in Verza, 2003) au ajuns la concluzia ca exista o grupa simptomatologica de manifestari care-i definesc pe dislexo-disgrafici, indiferent de limba pe care o vorbesc. Astfel, conform acestor autori, exista cinci grupe de copii cu dislexo-disgrafie:

• grupa rigizilor: acestia au un scris inclinat spre dreapta, cu forme colturoase, inghesuite si ingustate ca urmare a rigiditatii si a incordarii;
• grupa astenicilor: acestia prezinta o dimensiune neregulata a literelor si un scris labartat, neglijent si lent;
• grupa impulsivilor: traseul lor grafic este rapid, precipitat, lipsit de organizare si de fermitate, fara contur al grafemelor; apar confuzii si o proasta organizare a spatiului paginii;
• grupa neindemanaticilor: prezinta un scris distrofic, cu multe retusuri si cu traseu de slaba calitate; prezinta dificultati motorii;
• grupa subiectilor ce scriu incet, dar precis: au un scris ingrijit, ordonat, respectand cu strictete traseul paginii; apar totusi fenomene de fragilitate din cauza tremuraturilor, a neindemanarii; tot din acest motiv, apar asa-numitele "curbe cu cocoasa".

Lavinia Achim (Neacșu)
logoped 
lavinia.achim86@gmail.com

Despre tulburarile scris-cititului...

        Tulburarile scris-cititului se afla intr-o stransa dependenta cu specificul limbii. Structurile lingvistice, particularitatile de limba, particularitatile de limbaj au un impact deosebit asupra modului in care apar si se dezvolta tulburarile scris-cititului. In limba engleza, de pilda, domina tulburarile cititului, pe cand in limba romana, cele ale scrisului (cu toate ca cele doua procese se invata simultan). Totusi, indiferent de limba, cand exista o tulburare la nivelul unuia dintre procese, acest lucru influenteaza si celalalt proces, dar la un nivel mai putin accentuat. Din acest motiv, ne vom referi in continuare la "scris-citit", ingloband astfel ambele procese.

             Aceste tulburari se impart in:

1. - tulburari partiale ale scris-cititului: disgrafia (pentru scris) si dislexia (pentru citit); aceste tulburari le    putem intalni atat pe fondul intelectului normal, cat si in caz de intelect deficitar (la deficienti mintal), la cei cu deficiente senzoriale (de auz sau vaz) sau la bolnavii psihic; de asemenea, aceste tulburari pot fi de sine-statatoare, sau pot aparea pe fondul unor deficiente sau al altor tulburari de limbaj.
2. - tulburari totale ale scris-cititului: agrafia (pentru scris) si alexia (pentru citit); ele nu se intalnesc pe fondul intelectului normal; de cele mai multe ori, ele sunt asociate altor tulburari ale limbajului (de exemplu, afazia, alalia); apar des in deficitul grav de intelect, la bolnavii psihic etc.

           Federatia Mondiala de Neurologie (1968) defineste tulburarile scris-cititului ca reprezentand tulburari ce "apar la copiii care, in ciuda unei experiente de clasa conventionale, nu pot dobandi abilitatea de a citi, de a scrie, de a silabisi corespunzator ablitatilor lor intelectuale".  Din literatura de specialitate de la noi, E. Verza (2003) defineste dislexo-disgrafia ca fiind  o incapacitate paradoxala in invatarea scris-cititului ce se manifesta prin confuzii constante si repetate intre fonemele asemanatoare din punct de vedere acustic, literele si grafemele lor, inversiuni, adaugiri si omisiuni de litere, grafeme, cuvinte si propozitii, dificultati in combinarea cuvintelor, tulburari ale lizibilitatii, plasarea defectuoasa in spatiul paginii a grafemelor, alcatuirea acestora inegala ca marime si forma, alcatuirea de texte lacunare, neorganizate, ilogice.

            In ceea ce priveste cauzele tulburarilor scris-cititului, e interesant sa stiti care sunt principalele doua aspecte in determinarea acestora:

• faptul ca exista o relatie directa intre tulburarile scris-cititului (mai ales ale scrisului) si tulburarile de motricitate si psihomotricitate; s-a constatat statistic ca cei care au tulburari de motricitate si psihomotricitate prezinta tulburari ale scris-cititului in proportie de 80%, in timp ce cei care nu au astfel de tulburari, prezinta tulburari ale scris-cititului in procent de 11-12 %.
• insusirea deficitara a abilitatilor de scris-citit, la nivelul claselor I si a II-a: aceasta poate avea la origine metode inadecvate de predare a scris-cititului (copilul e invatat incorect), o relatie deficitara copil-invatator (aceasta poate fi nemotivanta pentru copil), factori care genereaza mediul inconjurator (scoala) si care au o influenta negativa asupra personalitatii copilului.

           Inafara acestor frecvente conditii in generarea tulburarilor scris-cititului, mai amintim si alti factori ce se refera la inteligenta copilului (atunci cand ea e deficitara), diferite tulburari senzoriale, dereglari la nivelul psihismului sau existenta altor tulburari de vorbire, precum ar fi cele de pronuntie, care daca nu sunt corectate pana la varsta scolaritatii, pot sa se transpuna in scris-cititul copilului.

             Un diagnostic cert de dislexo-disgrafie poate fi pus doar dupa ce copilul a parcurs o perioada minima de insusire a scris-cititului, adica cel putin la sfarsitul clasei I. In cazul deficientilor mintal si a celor cu intelect liminar, perioada se prelungeste pana la finele clasei a II-a. 

             Pentru ca spectrul tulburarilor de scris-citit este unul complex si bogat, voi trata in postari viitoare aspecte legate de clasificarea dislexo-disgrafiei, manifestari ale tulburarilor scris-cititului, dar si elemente ce tin de terapia logopedica a acestor tulburari.

Lavinia Achim (Neacșu)
logoped 
lavinia.achim86@gmail.com

Tulburari de limbaj la adulti...

      Cu toate ca majoritatea celor care vin la logoped sunt parinti cu copii cu diferite dificultati de limbaj sau de vorbire, acest lucru nu inseamna ca nu exista si adulti care sa intampine asemenea dificultati. De multe ori, printre adultii cu tulburari de limbaj exista prejudecata ca la varsta lor nu se mai poate vorbi de corectare. Este important sa stiti ca majoritatea tulburarilor de limbaj pot fi corectate la orice varsta, chiar daca exista anumite caracteristici specifice corectarii, influentate de varsta persoanei cu care se lucreaza.

      In cazul adultilor, cele mai frecvente tulburari de limbaj si de vorbire sunt: 

1. Tulburari de pronuntie: - in general, in randul adultilor intalnim dislalii monomorfe, adica tulburari de pronuntie in care este afectat un singur sunet sau o singura grupa de sunete asemanatoare (cel mai frecvent, sunetul "R", caz  in care vorbim despre rotacism; pe locul al doilea se afla sunetul "S" sau sunete din grupa lui "S" - sunetele siflante - caz in care vorbim despre sigmatism); de obicei, aceste dislalii monomorfe s-au mentinut in timp, avand la baza dislalii polimorfe, adica mai multe sunete diferite afectate, dintre care unele s-au mai corectat de-a lungul timpului; acesti adulti au fost in urma cu ani de zile copii cu dislalii polimorfe, dar care nu au fost dusi la logoped.

2. Tulburari de ritm si fluenta: - in aceasta categorie intra balbaiala, logonevroza, tahilalia, bradilalia, tumultus sermonis, tulburari coreice, aftongia; in cazul adultilor, balbaiala isi are de cele mai multe ori originea in copilarie, ca urmare a unor evenimente intens traite in plan emotional sau a unor traume; la varsta adulta, balbaiala poate surveni si ca urmare a unor probleme neurologice, a unui atac cerebral sau a unor rani la cap. 

3. Tulburari de scris-citit: in aceasta categorie amintim alexia si agrafia (in cazul adultilor nescolarizati), respectiv dislexia si/sau disgrafia (ca urmare a unor dificultati intampinate la varsta scolaritatii, la nivelul insusirii deprinderilor de scris-citit; daca nu se intervine logopedic la varsta copilariei, dificultatile persista la varsta adulta). Cauzele acestor tulburari pot fi: tulburari ale motricitatii si psihomotricitatii, o maniera nepotrivita de insusire a abilitatilor de scris-citit, in clasele I si a II-a (metode inadecvate de predare, relatie defectuoasa intre copil si invatator), inteligenta scazuta, diferite tulburari senzoriale (de exemplu, o deficienta vizuala - ambliopie), existenta altor tulburari de vorbire (de exemplu, de pronuntie) care se transpun, la varsta scolarizarii, in scris-citit.

4. Tulburari de voce: fonastenii, disfonii, afonii; acestea pot aparea ca urmare a unor cauze variate: afectiuni ale sistemului nervos central si periferic, afectiuni psihomotrice, diferite sindroame in care tulburarea de voce este simptom, afectiuni ale organelor implicate in vorbire sau ale aparatului respirator, deficiente auditive.

5. Tulburari polimorfe ale limbajului: afazia - in functie de tipul afaziei (determinat in legatura cu specificul leziunilor cerebrale), pacientul afazic poate intampina dificultati in exprimarea orala sau scrisa si/sau in intelegerea semnificatiei cuvintelor. Printre cele mai frecvente cauze mentionam: accidente vasculare cerebrale, infarct sau traumatisme cerebrale, tumori cerebrale, infecţii diverse (encefalita herpetică) care pot determina apariţia ei şi la copil. Modul in care se deruleaza in timp terapia logopedica in cazul adultilor cu afazie depinde de gradul leziunilor, dar si de frecventa sedintelor si de implicarea familiei in procesul corectarii.


Lavinia Achim (Neacșu)
logoped 
lavinia.achim86@gmail.com

Rolul parintelui in terapia logopedica...

         Asa cum aminteam in una dintre primele postari, rolul pe care il are parintele in terapia logopedica este unul deosebit de important, de completare a activitatii pe care logopedul o desfasoara. 

         De multe ori, in momentul in care parintii vin la cabinet cu copiii lor pentru o evaluare logopedica, acestia au intrebari si chiar temeri cu privire la modul in care se va desfasura terapia logopedica, cu privire la evolutia vorbirii copilului, dar mai ales cu privire la intinderea in timp a acestui proces de corectare. In functie de diagnosticul pe care il pune, logopedul ofera raspunsuri parintilor, le precizeaza faptul ca procesul de terapie logopedica este unul  de durata, dar mai ales primesc indicatii cu privire la desfasurarea acestui proces. Este foarte important ca parintele sa respecte cu strictete aceste indicatii pe care le primeste de la logoped. Indiferent de diagnosticul logopedic, la fiecare final de sedinta, parintele primeste de la logoped noi informatii cu privire la modul in care evolueaza vorbirea copilului si chiar fise de activitate pe care sa le lucreze cu copilul acasa, pentru a intari achizitiile pe care acesta le face la logoped si pentru a sustine ameliorarea vorbirii.    

          Unii parinti au asteptari diferite. Exista situatii in care parintii au convingerea ca odata ce aduc copilul la terapie logopedica, nu mai e necesar sa se implice in alt mod la nivelul procesului de corectare. Trebuie sa intelegeti, dragi parinti, ca sunteti co-participanti in acest proces. Timpul pe care logopedul il petrece o data sau de doua ori pe saptamana cu copilul dvs. este mult mai mic decat restul timpului pe care copilul il petrece la gradinita/scoala sau cu dvs. 

        Cel mai frecvent se intampla ca parintii sa se astepte la rezultate imediate la nivelul terapiei, acest lucru intamplandu-se in pofida faptului ca sunt instiintati de catre logoped faptul ca acest proces este unul destul de indelungat. 

        Este important sa stiti ca exista situatii in care progresele se observa abia dupa cateva saptamani de la debutul terapiei. Fiecare copil are un ritm propriu de asimilare si de receptare, iar acest ritm este indiferent de timp. Unii copii invata relativ usor de la logoped pozitiile corecte de emitere ale sunetelor, altii sunt foarte motivati sa invete si evolueaza foarte bine in terapie tocmai datorita implicarii lor active in procesul corectarii. In alte cazuri, insa, copilul asimileaza mai lent, iar daca o face, poate aplica cele invatate doar la nivelul desfasurarii sedintelor (se intampla la prescolarii mari, sau in cazurile in care copilul stie ca vine la cabinet pentru a vorbi mai bine), pentru ca in momentul in care pleaca de la cabinet, in situatiile de viata cotidiene, sa vorbeasca la fel de defectuos ca inainte. 

         Pentru ca copilul sa extinda cele invatate de la logoped, la cat mai multe situatii de comunicare, el are nevoie de timp, dar si de sustinere din partea dvs. Copilul are nevoie sa i se aminteasca ca trebuie sa aplice acele lucruri invatate. Aici interveniti dvs.! Aveti posibilitatea ca, implicandu-va astfel in procesul de terapie logopedica, sa influentati acest proces si intreaga lui evolutie, iar astfel, copilul dvs. va ajunge mai repede sa isi imbunatateasca vorbirea.   

Lavinia Achim (Neacșu)
logoped 
lavinia.achim86@gmail.com

Ordinea corectarii sunetelor in tulburarile de pronuntie...

          In cadrul tulburarilor de tipul dislaliei, adica al tulburarilor de pronuntie, in terapia logopedica specialistul logoped are in vedere corectarea pe rand, a sunetelor diagnosticate in urma evaluarii ca fiind omise, deformate, substituite. De obicei, asa cum va aminteam anterior, la prescolari numarul sunetelor afectate este mai mare (caz in care diagnosticul logopedic este acela de dislalie polimorfa), pentru ca la scolari, adolescenti, adulti, el sa se limiteze cel mai frecvent la o grupa de sunete sau chiar un sunet (adica un diagnostic logopedic de dislalie monomorfa). Acest aspect se datoreaza faptului ca acestia din urma au o experienta lingvistica mai ampla, in timp pronuntia lor ameliorandu-se, ca urmare a reglarii auditive a propriei vorbiri, dupa modelul celor care vorbesc corect.   

           Atunci cand diagnosticul logopedic este unul de dislalie polimorfa, prin urmare sunt afectate mai multe grupuri de sunete diferite, specialistul logoped incepe terapia cu emiterea sunetului celui mai putin dificil, ca articulare, dintre sunetele diagnosticate. Sunetele cel mai dificil de articulat sunt acelea care sunt si cel mai frecvent deformate, adica "S", "Z", "Ş", "J", "R", "L", dar si grupurile "CE", "CI", respectiv "GE", "GI". Prin urmare, acestea vor ramane si ultimele de care un logoped se ocupa in terapie. Atunci cand exista unul sau mai multe sunete afectate, dintre cele mentionate anterior, dar si alte sunete precum "C", "G", "H", "B", "V" etc., in terapie se va incepe activitatea pe emiterea acestora din urma. Ultimele mentionate sunt considerate sunete mai usor de obtinut decat cele amintite mai sus. Doar dupa ce corectarea acestor sunete considerate mai "usoare", specialistul logoped trece la corectarea sunetelor "S", "Z", "Ş", "J", "R", "L" si a grupurilor "CE", "CI", respectiv "GE", "GI". 

         Sunetul "R" este in general ultimul sunet pe care se centreaza activitatea logopedica, prin urmare logopedul incepe sa lucreze cu copilul exercitiile de emitere a acestui sunet dupa ce au fost corectate toate celelalte sunete identificate ca afectate la nivelul evaluarii. Se procedeaza astfel deoarece acesta este cel mai dificil sunet, ca mod de articulare (presupune o bine dezvoltata motricitate a organelor implicate in vorbire - cu precadere, o buna flexibilitate a limbii, astfel incat aceasta sa poata vibra), dar si cel care apare cel mai tarziu in vorbirea copilului (adica pana pe la 5 ani). Pana la aceasta varsta, copilul poate ajunge sa-l spuna singur pe "R". Un alt motiv pentru care sunetul "R" este ultimul de care ne ocupam in terapie este acela ca, lucrand la celelalte sunete afectate si exersand la fiecare sedinta exercitiile de motricitate linguala, flexibilitatea limbii creste considerabil, iar copilul poate ajunge sa-l emita pe "R" chiar daca in terapie nu s-a lucrat in mod deosebit pe acest sunet. Acesta este un fenomen pe care l-am intalnit destul de frecvent in activitatea logopedica pe care am desfasurat-o cu prescolarii.

       Trebuie sa stiti ca aceste "reguli" privind ordinea de corectare a sunetelor nu sunt stricte. Fiecare copil are propriul ritm de dezvoltare si propria evolutie la nivelul terapiei logopedice. Astfel, exista situatii in care copilului ii poate fi mai usor sa-l zica pe "R", decat pe "S", chiar daca "R"-ul e cel mai dificil sunet. In acest caz, ordinea de corectare a sunetelor poate capata modificari. 

        Putem afirma, prin urmare, ca ordinea de corectare a sunetelor este stabilita nu doar in functie de dificultatea pozitiilor de articulare a sunetelor afectate la persoana respectiva, cat mai ales in functie de caracteristicile persoanei in cauza si de modul in care ea evolueaza la nivelul terapiei.  


Lavinia Achim (Neacșu)
logoped
lavinia.achim86@gmail.com

Pozitiile corecte de emitere a sunetelor ( II )

       Asa cum promiteam anterior, de data aceasta vom vorbi despre emiterea corecta a sunetelor pe care le deformeaza cu precadere prescolarii mici sau anteprescolarii (este vorba de sunetele "M", "N", "T", "D", "P", "B", "C", "G", "F", "V" etc.). In general, nu intalnim dificultati de emitere ale acestor sunete la scolari, adolescenti sau adulti, tocmai pentru ca ele se corecteaza in prescolaritate, prin adaptarea limbajului la vorbirea celorlalti. Uneori deformarea acestor sunete sau inlocuirea lor cu perechile pe care le au ("G" cu "C", "V" cu "F", "B" cu "P, "D" cu "T", "H" cu "C") se poate datora unei deficiente auditive sau unor dificultati la nivelul auzului fonematic (a capacitatii de discriminare intre sunete asemanatoare).

• Pronuntia corecta a sunetului "M":

- limba este retrasa in cavitatea bucala; sta relaxata pe planseul bucal; 

- dintii sunt usor departati;

- buzele sunt strans lipite; suflul expulzat deschide brusc buzele, cu o miscare de coborare a mandibulei.

• Pronuntia corecta a sunetului "N":

- varful limbii atinge baza incisivilor superiori; marginile limbii sunt alipite maselelor anterioare; 

- dintii sunt usor indepartati;

- buzele sunt usor intredeschise; 

- in momentul emisiei, coardele vocale vibreaza, aerul trece liber prin nas, iar limba se dezlipeste de dinti.

• Pronuntia corecta a sunetului "T":

- varful limbii atinge baza incisivilor superiori; marginile limbii sunt alipite maselelor anterioare; 

- dintii sunt usor indepartati;;

- buzele sunt usor intredeschise;

- in momentul emisiei, aerul expulzat trece printre limba si baza dintilor.

• Pronuntia corecta a sunetului "D":

- varful limbii atinge baza incisivilor superiori; marginile limbii sunt alipite maselelor anterioare; 

- dintii sunt usor indepartati;;

- buzele sunt usor intredeschise;

- in momentul emisiei, aerul expulzat trece printre limba si baza dintilor, iar corzile vocale vibreaza (aceasta constituie diferenta dintre sunetul "D" si perechea sa, "T").

• Pronuntia corecta a sunetului "P":

- limba este retrasa in cavitatea bucala; sta relaxata pe planseul bucal; 

- dintii sunt usor indepartati;

- buzele sunt strans lipite; suflul expulzat puternic deschide brusc buzele, cu o miscare de coborare a mandibulei, producand un sunet exploziv.

• Pronuntia corecta a sunetului "B":

- limba este retrasa in cavitatea bucala; sta relaxata pe planseul bucal; 

- dintii sunt usor indepartati;

- buzele sunt strans lipite; suflul expulzat deschide brusc buzele, cu o miscare de coborare a mandibulei; la sunetul "B", explozia produsa de desprinderea buzelor este mai slaba decat la "P".

• Pronuntia corecta a sunetului "C":

- varful limbii sta la baza incisivilor inferiori;

- dintii sunt usor departati;

- buzele sunt usor intredeschise;

- in momentul emisiei, curentul de aer expirat trece printre dosul incovoiat al limbii si cerul gurii.

• Pronuntia corecta a sunetului "G":

- varful limbii sta la baza incisivilor inferiori;

- dintii sunt usor departati;

- buzele sunt usor intredeschise;

- in momentul emisiei, curentul de aer expirat trece printre dosul incovoiat al limbii si cerul gurii, iar corzile vocale vibreaza (aceasta constituie diferenta dintre sunetul "G" si perechea sa, "C").

• Pronuntia corecta a sunetului "F":

- limba este asezata pe planseul bucal; varful limbii se sprijina pe incisivii inferiori;

- maxilarele sunt usor intredeschise;

- buza de sus este putin ridicata si nu o atinge pe cea de jos; buza inferioara atinge dintii de sus;

- aerul suflat printre dintii de sus si buza de jos produce sunetul "F". 

• Pronuntia corecta a sunetului "V":

- limba este asezata pe planseul bucal; varful limbii se sprijina pe incisivii inferiori;

- maxilarele sunt usor intredeschise;

- buza de sus este putin ridicata si nu o atinge pe cea de jos; buza inferioara atinge dintii superiori;

- aerul suflat printre dintii de sus si buza de jos, cu vibrarea corzilor vocale, determina sunetul "V"; vibrarea corzilor vocale constituie diferenta dintre sunetul "V" si perechea sa, "F". 

• Pronuntia corecta a sunetului "H":

- varful limbii sta la baza incisivilor inferiori;

- dintii sunt usor departati;

- buzele sunt usor intredeschise;

- in momentul emisiei, curentul de aer expirat trece printre dosul incovoiat al limbii si cerul gurii, cu suflu prelungit.

Lavinia Achim (Neacșu)
logoped 
lavinia.achim86@gmail.com

Pozitiile corecte de emitere a sunetelor ( I )

       Pentru a putea diagnostica corect eventualele tulburari de pronuntie despre care am mentionat anterior, este necesara cunoasterea pozitiilor corecte de articulare a diferitelor sunete din vorbirea noastra. Prima parte a acestui articol aminteste sunetele cele mai frecvent deformate, omise sau inlocuite in vorbirea dislalicilor. Partea a doua va avea in vedere emiterea corecta a sunetelor pe care le deformeaza cu precadere prescolarii mici sau anteprescolarii (este vorba de sunetele "M", "N", "P", "B", "C", "G", "F", "V" etc.).

• Pronuntia corecta a sunetului "S":

- limba sta culcata pe planseul bucal; varful limbii atinge usor baza incisivilor inferiori;

- intre dinti este o distanta de aproximativ usor intredeschise (1,5-2 mm);

- jetul de aer se scurge cu intensitate prin spatiul interdental, pe varful limbii;

- obrajii (comisurile labiale) sunt usor trasi inapoi, spre urechi (ca la un zambet);

- atentie!: a nu se lasa varful limbii sa iasa printre dinti.

• Pronuntia corecta a sunetului "Z":

- sunetul "Z" este un "S" sonor; ca si la "S", buzele trebuie sa fie deschise, cu colturile retrase in parti, ca la un zambet; dintii sunt usor intredeschisi;

- diferenta dintre "S" si "Z" este data de vibrarea corzilor vocale; pentru diferentierea celor doua sunete, atingeti-va gatul cu mana, pentru perceperea vibratiei;

- atentie!: a nu se lasa varful limbii sa iasa printre dinti.

• Pronuntia corecta a sunetului "Ţ":

- gura este usor intredeschisa (3 mm);

- colturile buzelor sunt usor retrase in parti (ca la un zambet);

- varful limbii este apropiat de incisivii superiori; la expulzarea aerului, varful limbii se indeparteaza spre incisivii inferiori;

- atentie!: a nu se lasa varful limbii sa iasa printre dinti.

• Pronuntia corecta a sunetului "Ş":

- limba capata o mica incordare si are forma de cupa; varful ei este usor ridicat, dar fara sa acopere spatiul interdental;

- jetul de aer se scurge tot spre spatiul interdental, cu intensitate mai mare; aerul este mai cald si concentrat, comparativ cu "S" (tineti dosul mainii in dreptul gurii, fara a o atinge, pentru a simti aerul cald);

- comisurile labiale sunt stranse in fata (gura este rotunjita).

• Pronuntia corecta a sunetului "J":

- sunetul “J” se emite corect in aceeasi maniera ca sunetul “Ş”, cu constientizarea vibratiei laringiene;

- se emite corect prin rotunjirea buzelor; limba capata o forma de cupa, fiind putin incordata; varful ei este usor ridicat, dar fara sa acopere spatiul dintre dinti;

- pentru diferentierea intre sunete "Ş" si "J", atingeti-va cu mana gatul, pentru perceperea vibratiei. 

• Pronuntia corecta a grupurilor "CE", "CI":

- grupurile "CE" si "CI" se emit corect prin rotunjirea buzelor (rotunjirea este mai proeminenta decat la "Ş"); limba atinge palatul dur (partea osoasa a cerului gurii); marginile laterale ale limbii ating molarii superiori;

- la expulzarea aerului, limba se desprinde brusc de cerul gurii, ocupand pozitia relaxata pe planseul bucal;

- atentie!: a nu se lasa varful limbii sa iasa printre dinti.

• Pronuntia corecta a grupurilor "GE", "GI":

- emiterea corecta a acestora presupune aceeasi pozitie ca la "CE" si "CI", cu diferenta data de vibrarea corzilor vocale;

- pentru diferentierea intre grupurile "CE", "CI" si "GE", "GI", atingeti-va cu mana gatul, pentru perceperea vibratiei;

- atentie!: a nu se lasa varful limbii sa iasa printre dinti.

• Pronuntia corecta a sunetului "R":

- varful limbii este ridicat spre gingia incisivilor superiori (atingand-o); limba este relaxata;

- jetul de aer se proiecteaza cu putere pe varful limbii, determinand vibrarea acesteia de cca 3-5 ori;

- distanta dintre dinti este de aproximativ 0,5 cm;

- comisurile labiale sunt incordate, foarte putin trase spre urechi.

• Pronuntia corecta a sunetului "L":

- maxilarele sunt deschise;

- varful limbii se ridica spre alveolele incisivilor superiori, dupa care se desprinde, coborand brusc; marginile laterale ale limbii se sprijina pe valul palatului, sunt usor coborate, permitand scurgerea laterala a suflului de aer.

Lavinia Achim (Neacșu)
logoped 
lavinia.achim86@gmail.com